Blue Jasmine (SUA, 2013)

Blue Jasmine

(SUA, 2013)

Regia și Scenariul: Woody Allen

Cu: Cate Blanchett, Sally Hawkins, Alec Baldwin, Bobby Cannavale, Louis C.K., Andrew Dice Clay, Michael Stuhlbarg

Rating: 4/5

Mi-au plăcut ultimele trei filme ale lui Woody Allen, dar am simțit că le lipsește ceva. Inutil să ne gândim la „epoca lui de glorie” (anii '70 - mijlocul anilor '90), ci doar la ironia relaxată din ”Vicky Cristina Barcelona” sau la furtuna emoțională din ”Match Point” (unul dintre cele mai nihiliste filme semnate de Woody). ”Blue Jasmine” - variațiune pe tema Un tramvai numit dorință - este o revenire în formă parțială. Scenariul este ceva mai „la obiect”, preferând să intercaleze prezentul cu trecutul (sub formă de flash-back-uri), decât să se piardă în prea multe fire narative (ca în ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” sau ”To Rome with Love”). Dar motivul principal pentru succesul filmului este Cate Blanchett, iar unicitatea filmului provine chiar din această surprinzătoare combinație între regizor și interpretă.

În ”Blue Jasmine”, Cate Blanchett este o fostă bogătașă new-yorkeză care este forțată să vină să trăiască cu sora sa vitregă (și working-class) în San Francisco, după ce fraudele bancare ale soțului ei sunt expuse, iar întreaga avere îi este confiscată de guvern. Au mai existat personaje feminine care suferă căderi nervoase în filmele lui Woody Allen, dar puține dintre ele sunt interpretate cu atâta intensitate și onestitate. Jasmine este necruțătoare, nu își vede propriile defecte, are un nejustificat complex de superioritate față de cei din jur, dar în același timp instabilă emoțional și incapabilă de a înfrunta și depăși momentele dificile ale vieții. Secvențele în care vorbește de una singură sunt devastatoare, precum este și o intensă scenă în care Jasmine le dezvăluie adevărul despre ea copiilor surorii sale. 

Woody exagerează condițiile de viață ale personajelor sale din acest film, fie că ele vin din pătura cea mai înaltă a societății, fie că vin din cea mai de joasă, fie că sunt undeva între (ex: dentistul interpretat de Michael Stuhlbarg). Totuși, este unul dintre cele mai oneste filme ale sale din ultima vreme. Spre exemplu, oferă o secvență din finalul filmului, în care personajul interpretat de Alec Baldwin - până atunci demn doar de dispreț și ușor caricaturizat - primește un moment de simpatie, când îi explică soției sale în pragul unei crize de nervi că este îndrăgostit de o femeie mult mai tânără („o adolescentă”) și că trebuie să divorțeze. Momentul oglindește cel mai întunecat episod al vieții lui Allen și, indiferent dacă el încearcă aici să se justifice sau să-și facă mea culpa, merită apreciat pentru că nu a evitat subiectul (chestie pe care o cam făcea de 20 de ani). Iar scena rămâne printre cele mai puternice din întregul film, indiferent de în ce context vrei să o interpretezi.




”Blue Jasmine” este un film foarte bine echilibrat. Allen evită pe cât posibil „excesele” - lipsind așadar mari secvențe comice și chiar confruntările emoționale sunt destul de puține și nu se insistă prea mult asupra lor. Însă, efectul de sumație ale ghinioanelor prin care trec Jasmine și sora ei Ginger, alături de „păcăleala” din ultimul act că ambele și-ar putea face o viață mai bună alături de un alt bărbat, fac ca finalul să fie atât de demoralizator. Woody, însă, nu pare prea impresionat. Pentru el, asta e firea omului - să mintă, să aleagă compromisul cel mai confortabil, sau să riște să rămâne singur și să-și piardă mințile.