Fruitvale Station vs. Blue Caprice

Egalitatea rasială este încă o utopie în SUA, dar anul acesta industria americană de film (atât mainstream cât și indie) a produs un volum fără precedent de filme cu subiecte black. ”12 Years a Slave” (pe care încă nu l-am văzut) e pe cale să câștige câteva Oscaruri serioase, ”The Butler” a cucerit box-office-ul, dar în cele ce urmează vreau să vorbesc despre două producții independente, care - ambele pornind de la evenimente reale - fac o radiografie a ceea ce înseamnă experiența americanilor de culoare, de ambele părți ale legii. 

Fruitvale Station

Regia: Ryan Coogler

Cu: Michael B. Jordan, Octavia Spencer, Melonie Diaz

Rating: 3/5

În noaptea de anul nou 2009, un tânăr afro-american a fost împușcat de un polițist, revelând nu doar nerespectarea vreunui protocol, ci și rasismul (mai mult sau mai puțin) latent al oamenilor legii. Alegând o abordarea cât mai realistă posibil, Ryan Coogler, aflat la primul lungmetraj, ne prezintă ultima zi din viața lui Oscar Grant (Michael B. Jordan) - tată la doar 22 de ani, drug dealer cu juma' de normă, fost pușcăriaș, care tocmai și-a pierdut slujba legală la un supermarket. Încercările sale de a-și pune viața în ordine sunt curmate brusc de un eveniment pe cât de tragic, pe atât de stupid. ”Fruitvale Station” este un film de protest, dar este unul foarte bine făcut, Coogler menținându-și privirea asupra lui Oscar, din care nu face nici o victimă, nici un erou, ci un bărbat în carne și oase. Defectele sale (ca tată, ca, fiu, ca om) sunt afișate cu sinceritate, iar charisma lui Michael B. Jordan ne câștigă de partea lui.

Blue Caprice

Regia: Alexandre Moors

Cu: Isaiah Washington, Tequan Richmond, Tim Blake Nelson

Rating: 2.5/5

Cazul care a inspirat acest film este mult mai notoriu, încât eu îmi amintesc foarte bine reportajele de știri care îl prezentau acum 11 ani (la sfârșitul lui 2002). John (Isaiah Washington) și „fiul său” adolescent Lee (Tequan Richmont) vin în State din Caraibe. John încearcă să recâștige custodia copiilor săi, dar fosta nevastă a obținut un ordin de restricție. Frustrarea crescând la cote insuportabile, pornirile antisociale ale lui John ajung la suprafață. Lee, părăsit de mama sa biologică, este ușor de spălat pe creier și devine instrumentul prin care John își va declanșa răzbunarea asupra întregii Americi. Culoarea pielii protagoniștilor pare nesemnificativă, dar pe măsură ce filmul progresează încep să se adune indiciile care îi plasează pe aceștia la periferia societății (negrii sunt o țintă pentru ofițerii de recrutare ai Armatei, John este privit de către nevasta prietenului său alb ca un obiect sexual etc.) În ciuda unul set-up foarte reușit (în care construiește atent relația „tată”-„fiu” din centrul acestei povești), a imaginii elegante și interpretărilor excelente, regizorul Alexandre Moors (tot debutant) ratează ultimul act, care este mult prea rarefiat din punct de vedere narativ și cam prea meditativ pentru a avea punch-ul necesar.