Material reciclat (VI)

”Bad Timing” (Nicolas Roeg, 1980)

Bad Timing

DISCLAIMER : Imi place Nicolas Roeg… Desi nu a facut un film cu adevarat bun de vreo 30 de ani, nimeni nu ii poate lua inapoi capodoperele pe care le-a facut in anii ’70 si nici contributiile sale ca director de imagine din anii ’60, atat in alb-negru (Dr. Crippen), cat si in color (The Masque of the Red Death, unul dintre highlights-urile carierei lui Roger Corman).

Acestea fiind spuse, ”Bad Timing” este ultimul sau film mare. Fara sa respecte cronologia, filmul deruleaza povestea relatiei vieneze dintre Alex (prof de psihanaliza) si Milena (amanta sa focoasa si nestatornica, asa cum femeile tind sa fie in astfel de filme). Finalul aventurii lor (plasat la sfarsit si apoi in paralel drept rama pentru mai mult flashback-uri) are loc la camera de garda, unde Alex o aduce pe Milena dupa o supradoza, dar sacaitorul politist jucat de Keitel (combinatie de Columbo si ofiter Gestapo) se tine dupa Alex, convins ca acesta ascunde ceva.

Pentru doua ore, filmul penduleaza constant intre noaptea accidentului si trecutul personajelor. Montajul rapid si siret face sa para ca personajele insele sunt capabile sa calatoreasca in timp. Nicolas Roeg are un ochi aparte, iar povestea aproape ca este spusa prin inlantuirea cadrelor, prin modul in care sunt folosite culorile si prin trimiterile la Klimt si Schiele mai degraba decat prin ceea ce spun personajele (chiar si, cateodata, doar in gandurile lor).

Roeg a mai lucrat cu muzicieni in roluri principale. Daca Mick Jagger si David Bowie sunt si actori si muzicieni mai talentati decat Art Garfunkel, acesta este totusi foarte bine distribuit si este credibil in rolul de psihanalist rece, pervers si gelos gandit de Roeg. Theresa Russell – consoarta regizorului – face, la fel, un rol foarte bun si evita tertipurile obisnuite la care apeleaza actrite care trebuie sa joace femei promiscue/isterice/instabile. Ambele personaje sunt impulsive, dar se manifesta in moduri diferite.

Si tot la capitolul muzica, trebuie sa remarc soundtrack-ul filmului. ”Invitation to the Blues” de Tom Waits, ”Who Are You” de la The Who si mai ales Concertul din Koln al lui Keith Jarrett... toate impreuna sunt un acompaniament sublim pentru acest film.

”Skammen”/”Shame” (Ingmar Bergman, 1968)

Shame

Acesta este unul dintre cel mai straniu film pe care l-a facut Bergman si unul dintre cele mai pesimiste ale sale. In centrul actiunii este un cuplu (Liv Ullmann si Max von Sydow), care isi duc existenta conjugala in semi-izolare, in timp ce tara intreaga este cuprinsa intr-un razboi civil. ”Skammen” este un film politic (sau, ma degraba, anti-politic), o declaratie anti-razboi, cu scene de interogatorii, tortura, crime si chiar si cateva scene de actiune si efecte speciale. In consecinta, are toate ingredientele pentru un mare esec.

Si totusi, este unul dintre acele filme rare in care toate elementele se imbina aproape perfect. ”Rusinea” din titlu se poate referi la mai multe momente si la mai multe personaje si este meritul filmului ca reuseste sa gaseasca mai multe exemple pentru a ilustra aceasta idee. Dar personajul care pare sa simta cel mai mult acesta rusine este cel jucat de Max von Sydow, care inainte de razboi a fost violonist, iar acum este incapabil sa isi duca viata mai departe din niciun punct de vedere. Sotia s-a saturat demult de crizele si plansetele lui si nu ezita, initial, sa inceapa o relatie cu un personaj mai influent, care ii poate ajuta, astfel, sa treaca prin greutatile razboiului.

Ultima parte a filmului, care evoca disperare, nebunie si acte necugetate comise in conditiile-limita in care personajele sunt puse este devastatoare. Iar finalul, filmat atat de calm de Sven Nykvist si interpretat cu minim de mijloace de Liv Ullmann intr-un moment de maxima tensiune (fara finalitate) nu poate sa nu provoace oricarui spectator un minim de depresie, cel putin cateva minute dupa ce filmul se termina.