Material reciclat (VII)

Lebenszeichen

M-a surprins cat de multe dintre obsesiile si temele clasice Herzog-iene se regasesc in primul sau lungmetraj. Un personaj care innebuneste intr-un mediu ostil... Lungi secvente care vin in contra-punct cu naratiunea, filmate in stil documentar... ”Interludii” cu diferite animale... Modul in care este folosita... Filmele lui Herzog sunt atipice, incomode. Este greu sa le privesti din aceeasi perspectiva din care privesti filmele in general si sa iti si placa. Eu cred ca iti trebuie o tare de spirit anume, greu de definit, ca sa apreciezi cu adevarat un film de Herzog. Mi-a parut bine sa descopar ca primul sau film este la fel de lipsit de compromisuri artistice ca marile sale succese (si cele cateva rateuri...)

Iar scena cu morile de vant (care par sa acompanieze adesea nebunia) ar trebui sa fie antologica.

Le samourai

Nu am apucat sa il revad si probabil ca nici nu o sa mai am timp... Dintre toate filmele lui Melville pe care le-am vazut, ”Le samourai” este cel mai overrated. Nu vreau sa spun ca este un film prost (chiar din contra), dar din punctul meu de vedere singurul motiv pentru care a devenit un punct de referinta si este omagiat chiar si in zilele noastre (cel mai recent in ”Drive”) este interpretarea lui Alain Delon, care construieste un personaj impenetrabil, ca o stanca.

Material reciclat (VI)

”Bad Timing” (Nicolas Roeg, 1980)

Bad Timing

DISCLAIMER : Imi place Nicolas Roeg… Desi nu a facut un film cu adevarat bun de vreo 30 de ani, nimeni nu ii poate lua inapoi capodoperele pe care le-a facut in anii ’70 si nici contributiile sale ca director de imagine din anii ’60, atat in alb-negru (Dr. Crippen), cat si in color (The Masque of the Red Death, unul dintre highlights-urile carierei lui Roger Corman).

Acestea fiind spuse, ”Bad Timing” este ultimul sau film mare. Fara sa respecte cronologia, filmul deruleaza povestea relatiei vieneze dintre Alex (prof de psihanaliza) si Milena (amanta sa focoasa si nestatornica, asa cum femeile tind sa fie in astfel de filme). Finalul aventurii lor (plasat la sfarsit si apoi in paralel drept rama pentru mai mult flashback-uri) are loc la camera de garda, unde Alex o aduce pe Milena dupa o supradoza, dar sacaitorul politist jucat de Keitel (combinatie de Columbo si ofiter Gestapo) se tine dupa Alex, convins ca acesta ascunde ceva.

Pentru doua ore, filmul penduleaza constant intre noaptea accidentului si trecutul personajelor. Montajul rapid si siret face sa para ca personajele insele sunt capabile sa calatoreasca in timp. Nicolas Roeg are un ochi aparte, iar povestea aproape ca este spusa prin inlantuirea cadrelor, prin modul in care sunt folosite culorile si prin trimiterile la Klimt si Schiele mai degraba decat prin ceea ce spun personajele (chiar si, cateodata, doar in gandurile lor).

Roeg a mai lucrat cu muzicieni in roluri principale. Daca Mick Jagger si David Bowie sunt si actori si muzicieni mai talentati decat Art Garfunkel, acesta este totusi foarte bine distribuit si este credibil in rolul de psihanalist rece, pervers si gelos gandit de Roeg. Theresa Russell – consoarta regizorului – face, la fel, un rol foarte bun si evita tertipurile obisnuite la care apeleaza actrite care trebuie sa joace femei promiscue/isterice/instabile. Ambele personaje sunt impulsive, dar se manifesta in moduri diferite.

Si tot la capitolul muzica, trebuie sa remarc soundtrack-ul filmului. ”Invitation to the Blues” de Tom Waits, ”Who Are You” de la The Who si mai ales Concertul din Koln al lui Keith Jarrett... toate impreuna sunt un acompaniament sublim pentru acest film.

”Skammen”/”Shame” (Ingmar Bergman, 1968)

Shame

Acesta este unul dintre cel mai straniu film pe care l-a facut Bergman si unul dintre cele mai pesimiste ale sale. In centrul actiunii este un cuplu (Liv Ullmann si Max von Sydow), care isi duc existenta conjugala in semi-izolare, in timp ce tara intreaga este cuprinsa intr-un razboi civil. ”Skammen” este un film politic (sau, ma degraba, anti-politic), o declaratie anti-razboi, cu scene de interogatorii, tortura, crime si chiar si cateva scene de actiune si efecte speciale. In consecinta, are toate ingredientele pentru un mare esec.

Si totusi, este unul dintre acele filme rare in care toate elementele se imbina aproape perfect. ”Rusinea” din titlu se poate referi la mai multe momente si la mai multe personaje si este meritul filmului ca reuseste sa gaseasca mai multe exemple pentru a ilustra aceasta idee. Dar personajul care pare sa simta cel mai mult acesta rusine este cel jucat de Max von Sydow, care inainte de razboi a fost violonist, iar acum este incapabil sa isi duca viata mai departe din niciun punct de vedere. Sotia s-a saturat demult de crizele si plansetele lui si nu ezita, initial, sa inceapa o relatie cu un personaj mai influent, care ii poate ajuta, astfel, sa treaca prin greutatile razboiului.

Ultima parte a filmului, care evoca disperare, nebunie si acte necugetate comise in conditiile-limita in care personajele sunt puse este devastatoare. Iar finalul, filmat atat de calm de Sven Nykvist si interpretat cu minim de mijloace de Liv Ullmann intr-un moment de maxima tensiune (fara finalitate) nu poate sa nu provoace oricarui spectator un minim de depresie, cel putin cateva minute dupa ce filmul se termina.

Material reciclat (V)

„La cérémonie” (Claude Chabrol, 2005)

La cérémonie
Am mixed feelings in privinta lui Chabrol. Am vazut, probabil, cam un sfert din cele 50-60 de filme ale sale, iar cele care imi plac cel mai mult sunt cele timpurii, in special din anii '60 (si de obicei cu Stéphane Audran), dar mi-a placut si ultimul sau film, "Bellamy". In schimb, perioada sa "de mijloc", cu toate reiterarile sale hitchcock-iene si variatiuni pe aceleasi teme date, ma lasa rece (in afara de vreo doua care chiar ma enerveaza), iar filmul meu preferat al sau din anii '70 - '80 - "Les Fantomes du chapelier" - nu pare sa fie apreciat de prea multa lume.
Revenind la filmul de fata, din pacate nu pot sa spun prea multe nici de bine nici de rau. Desi nu stiam despre ce e vorba, am banuit incotro o sa mearga in momentul in care a aparut Huppert. Pe de alta parte, nu este un film plictisitor, are un ritm bun in timp ce trece prin seria de set-up-uri si reveal-uri hitchcok-iene, personajele sunt mai mult decat simple stereotipuri si le avem laolalta pe Isabelle Huppert, Sandrine Bonnaire si Jacqueline Bisset (cu siguranta un plus).
Regia lui Chabrol are ceva aparte si de obicei o apreciez.... Modul in care trece dintr-o camera in alta, de exemplu, oprindu-se asupra unor detalii precum telefonul la care Sophie asculta o conversatie la un moment dat sau felul in care foloseste diferite MacGuffin-uri sunt fermecatoare, chiar daca nu sunt folosite pentru mare lucru. Cat despre lupta de clasa si alte teme, e interesant ca Chabrol aduce in discutie analfabetismul intr-un astfel de thriller, dar eu tind sa simpatizez de data aceasta cu burghezii, oricat de idioti ar fi.

”Goodbye, Dragon Inn” (Tsai Ming-Liang, 2003)

Goodbye, Dragon Inn 

"Dragon Inn" (sau "Dragon Gate Inn") este un film timpuriu regizat de King Hu, pionier si maestru al genului wuxia. "Goodbye, Dragon Inn" este plasat la vreo 40 de ani distanta, intr-un cinematograf taiwanez, unde o mana de oameni se aduna pentru o ultima proiectie sa urmareasca filmul de mai sus. Dintre toate filmele lui Tsai Ming-Liang in care aparent nu se intampla nimic, acesta este cel in care, aparent, se intampla cel mai putin.

Si totusi, mai multe povesti sunt prezentate sau macar sugerate.Un turist japonez intarzie la film, dar oricum pare mai interesat de a agata alti spectatori de sex barbatesc su diferite smecherii. Femeia de servici/casierita schiopa cutreiera holurile cinematografului, urmarindu-l discret pe proiectionist (care apare intr-un singur cadru, cred). Iar doi dintre actorii din filmul vechi (unul dintre ei cu nepotul de mana) se intalnesc si rememoreaza pe scurt epoca lor de glorie.

Sigur, filmul pune la incercare rabdarea oricarui spectatori, dar cadrele sale lungi invita mai degraba sa te pierzi in imagini decat sa urmaresti firul narativ al evenimentelor (care, oricum, nu prea exista. "Goodbye, Dragon Inn" probabil nu este cel mai bun film al lui Tsai, dar atesta stilul sau (aproape) inconfundabil si este plasat intr-o locatie pe care Tsai a mai vizitat-o in trecut. Iar temele sunt aceleasi: singuratatea, nostalgia, trecerea timpului si legaturile invizible dintre oameni (sau lipsa acestora).

Material reciclat (IV)

"Calendar" (Atom Egoyan, 1993)

Calendar

Toate filmele lui Egoyan pe care le-am vazut penduleaza mereu intre trecut (unde, de obicei, a avut loc o „tragedie”) si prezent (puternic influentat de acel eveniment tragic), iar evenimente importante din istoria personajelor nu ne sunt revelate decat in ultimul act al filmului. ”Calendar” nu face exceptie de la acest tipar, dar se dedica mult mai mult trecutului, in care ne sunt prezentate, episodic, locatiile vizitate de fotograf (care ramane off-screen), sotia acestuia si soferul-povestitor care i-o va fura. Compus in mare parte din cadre statice, filmate cu o camera video, in care ultimele doua personaje vorbesc in armeană (traducand din cand in cand si pentru fotograf), iar pe fundal se afla cate una dintre bisericile pe care acestia trebuie sa le fotografieze pentru un calendar. In ceea ce ma priveste, filmul ar fi putut fi compus exclusiv din aceste cadre, chiar si fara povestitor.

„Prezentul” filmului, intercalat printre aceste imagini, se deruleaza pe parcursul unui an intreg, timp in care fotograful (care este interpretat chiar de Egoyan) ia cina cu prostituate multilingve, scrie in jurnal ca si cum ar vorbi cu fost sa sotie sau primeste mesaje telefonice de la aceasta, carora nu le raspunde. Aceste scene sunt repetitive si Egoyan are prezenta scenica a unui Alan Rickman lobotomizat, iar tot subplot-ul cu prostituatele si telefoanele e cam la limita kitsch-ului (ca unele dintre secventele mai disturbing din ”Exotica”), dar e interesant de vazut cum „trecutul” si „prezentul” comenteaza unul asupra celuilalt, prin intermediul naratiunii, a mesajelor telefonice si calendarului agatat de perete.

"Love Letter" (Shunji Iwai, 1995)

Love Letter

De mai multe ori pe parcursul filmului am avut impresia ca urmeaza sa deraieze, numai ca sa „isi revina” apoi, dovedind ca realizatorii au stiut foarte bine ce fac. Ceea ce initial pare o serie de coincidente destul de implauzibile se dovedeste a fi concluzia logica a unor evenimente demult trecute. Ca si filmul de mai sus, exista un trecut bogat, care incepe sa fie spus prin flashback-uri (care par initial de prisos, ca mai apoi sa devina miezul filmului). ”Love Letter” e un film surprinzator si dulce-amarui, in care nu este vorba despre ceea ce pare sa fie vorba in primele scene. Are cateva personaje cam prea excentrice (precum bunicul-erou) si poate ca e cam cu un sfert de ora mai lung decat ar putea fi, dar este genul de film caruia tind sa ii ignor „defectele”. A fost primul film de Shunji Iwai pe care l-am vazut si sunt cel putin intrigat (as vrea sa ii vad si alte filme in competitie), dar pivotul principal al lui ”Love Letter” este Miho Nakayama, in dubla-protagonista si naratoare a acestui film.

Material reciclat (III)

Ten
Dupa un Palme d'Or si recunoastere internationala, Kiarostami a impins cu adevarat limitele cinematografului cu "Ten". Filmul este compus din 10 secvente de lungimi variabile si, in general, alcatuite din cadre lungi, filmate exclusiv (mai putin, cred, un singur cadru scurt) cu o camera amplasata pe bordul unei masini si privind fie inspre soferita (o mama recent divortata), fie inspre interlocutorul acesteia (pe rand, fiul ei suparacios; o batrana religioasa; sora ei; o tanara religioasa si o prostituata). Conversatiile nu se rezuma numai la problemele casnice ale femeii (nu mai tin minte daca avea un nume), ci vorbesc despre traditii, Allah si statutul femeii in Iran-ul contemporan. Exista si un fel de interes pervers pentru intimitatea si problemele personale ale celorlalti, in special in discutia cu prostituata si cu tanara femeie care merge in fiecare zi la templu, dar si in cele cu fiul sau, pe care il intreaba despre viata personala a fostului ei sot.
Avand doar o ora si jumatate, "Ten" este un film acaparant. Lungimea cadrelor si a sectiunilor este perfect dozata pentru a crea un ritm si a conduce naratiunea nu numai prin dialoguri, cat si prin imagini si, foarte important, prin ceea ce se gaseste in afara acestora, redat mai mult prin sunete si priviri off-cadru (practic, aproape tot filmul se petrece in trafic).

Paisa
Al doilea film din asa-zisa trilogie despre al doilea razboi mondial (intre "Roma, citta aperta" si "Germania anno zero"), "Paisa" este compus din sase episoade care fac o cronica parcursului armatei americane in peninsula italica la sfarsitul razboiului, dintre Sicilia inspre delta raului Po.
Tonul filmul este destul de uniform, iar, pentru un film compus din bucati care nu au legatura intre ele, este destul de unitar. Rossellini gaseste un ton potrivit, undeva intre film de razboi/propaganda, neorealism si drama interioara (si spirituala). Poate ca nu sunt cei mai buni actori (in special americanii si nemtii nu sunt foarte credibili) si nici nu a avut la indemana o finantare serioasa sau mijloace tehnice, dar Rossellini face un portret excelent al starii/starilor de spirit care dominau Italia in anii aceia.
Singura problema este ca povestile sunt destul de scurte si unele nu au un final prea concludent (par sa se termine cand scenaristii s-au saturat de el). Mi-ar fi placut sa le vad pe unele facute sau reluate sub forma de lungmetraj (in special cea in care americanca trece in partea ocupata a Florentei pentru a-l cauta pe - probabil - un fost iubit, acum lider al rezistentei).

Material reciclat (II)

În cadrul aceluiași turneu... 

El lado oscuro del corazon
Acesta este primul film de Subiela pe care l-am vazut, deci imi lipseste, poate, minimul de context de care as avea nevoie pentru a vorbi despre el. Dar am sa ma lansez la o incercare scurta.
Protagonistul este Oliveiro, un poet fara succes, care isi petrece timpul alaturi de prieteni artisti, in conversatii cu Moartea, vanzandu-si talentul pentru reclame sau fripturi, precum si alaturi de diferite femei pe care le expediaza din patul sau cu ajutorul unei trape. Existenta sa este magica, iar scopul ei pare sa fie sa gaseasca o femeie care stie sa zboare, care apare sub forma unei prostituate care ii cade cu tronc lui Oliveiro.
Dario Grandinetti este foarte bun in rolul principal si mi-a placut foarte mult si imaginea semnata de Hugo Colace (care a mai filmat "La cienaga" si unul dintre filmele mele preferate din competitia de la TIFF din anul acesta, "Sin retorno", care a castigat si Trofeul Transilvania), in special reluarea catorva cadre importante pe parcursul genericului de final, de aceasta data insa nepopulate de personajele care par sa-si fi luat zborul. Nu sunt foarte convins de metafizica si poezia care incarca povestea, dar aceasta ii dau filmului o aura aparte si m-au facut curios de acest Subiela.

”Im Lauf der Zeit” (Wim Wenders, 1976)

Im Lauf der Zeit
Filmul lui Wim Wenders functioneaza pe mai multe niveluri. In primul rand, este o poveste despre prietenia (sau, ma bine zis, intovarasirea) dintre doi barbati de varsta mijlocie, a caror vieti par sa ruleze in punctul mort. De asemenea, este si un film despre o cultura in suferinta - cultura cinematografica. Salile pe care Bruno le viziteaza pentru intretinere s-au reprofilat pe pelicule porno, singurele care atrag spectatorii. Daca personajele par, in general, blazate si neinteresate de acest aspect, Wenders cu siguranta nu este, iar acest lucru se releva in puternicul sentiment de nostalgie care domina pelicula, de la scena se inceput, care vorbeste despre salile de cinema, la modul in care sunt filmate interioarele cinematografelor si, mai ales secventa din spatele ecranului, in care Bruno si "Kamikaze" pun in scena - spre neplacerea lor, dar spre incantarea copiilor - un mic show cu siluete. Impasul cultural si nostalgia par sa justifice aparitia noilor forme de expresie (un "nou val") si despre asta cred eu ca este vorba in filmul lui Wenders: o pledoarie pentru renasterea cinematografului, filmata intr-un alb-negru splendid.
"Im Lauf der Zeit" este facut de un tip care evident a petrecut prea mult timp in sali de cinema si in cabine de proiectie, dar aici arata cat de bine a invatat meserie.

Material reciclat (partea I?)

Pe un anumit forum se derulează un turneu de regizori/filme. Reiau aici câteva dintre postările mele inițiale...

"Life Is Sweet"
Ce se poate spune de bine despre acest film este ca, pentru toate cele 100 de minute ale sale, nu este niciodata cu adevarat plicitisitor, iar excentricitatile personajelor reusesc sa provoace macar zambete acolo unde este nevoie (desi eu am ras chiar tare de vreo doua ori). Mai mult, Jim Broadbent si Alison Steadman fac un cuplu credibil, in toate nebunia asigurata de fiicele lor sau de personajele lui Stephen Rea si - mai ales - Timothy Spall. L-as mai mentiona si pe David Thewlis, care fura pasiv fiecare dintre cele doua scene ale sale, iar faptul ca Dick Pope este in spatele camerei de filmat a avut rolul de a ma reasigura, oferind cateva "delicii" pe parcurs (tracking-ul cu Jim Broadbent dand indicatii in bucatarie, sau atmosfera unica a restaurantului lui Aubrey).
Totusi, "Life is Sweet" nu este un film adevarat. Cu tot respectul pentru Leigh, acest film de-abia daca este regizat. Stiu ca metoda lui implica improvizatii si experimente, dar acesta este singurul sau film in care nu mi-am putut da seama daca unele scene fac parte din conceptia filmului sau sunt numai adaugate ca umplutura. Sunt prea multe inflorituri in "scenariu", care, cred, ne indeparteaza de la ce putea fi o poveste destul de simpla, onesta si directa despre un cuplu si fiica lor deja adulta care incearca sa-si gaseasca drumul prin viata. Mi-a placut "Life is Sweet" cat a durat, dar nu cred ca o sa imi ramana prea mult in amintire.

"Le genou de Claire"
In mai multe filme de-ale lui Rohmer, exista cate un personaj care, macar la sfarsit, stie mai multe decat celelalte despre adevaratul decurs al povestii din care fac parte. In "Le genou de Claire", acest personaj nu este protagonistul Jean-Claude Brialy, ci scriitoarea jucata de Aurora Cornu. Sigur, calitatea interpretarii este oribila, replicile sunt telegrafiate, iar accentul te zgarie pe urechi, dar - sincer - acest lucru conteaza mai putin. In timp ce Jerome (Brialy) incearca sa patrunda in vietile celor din jur, este Aurora cea careia i se destainuie atat el, cat si alte personaje si - in excelentul cadru final - adevaratul deznodaman al micii povesti.
Este chiar o incantare sa vezi cum se succed elementele povestii in "Le genou de Claire", precum intoarcerea paginilor unei carti.
Iar ca unul dintre asa-numite filme "de vacanta" a lui Rohmer, "Le genou de Claire" profita la maxim de peisajul natural (dar si de cel antropizat) al lacului Annecy, al localitati cu acelasi nume si statiunilor dimprejur. Putin filme filmate "en plein soleil" arata atat de bine. Rohmer se joaca nu numai cu culorile, dar si cu activitatile estivale "obisnuit". Nu multe povesti compuse numai din lenevit la soare, meciuri de tenis si plimbari cu barca prin ploaie reusesc sa fie interesante.
Pentru mine conteaza mai putin despre ce este vorba in acest film. E multa gargara in acest film dar nu cred ca Jerome trebuie luat in serios, cu toate lamentarile si asa-zisa sa fixatie pentru genunchiul Clairei. Mai degraba ma intereseaza regia lui Rohmer, foarte precisa, dar lasand loc pentru interpretari. In fond, toate rationalizarile personajelor nu sunt decat incercari de a da sens unei istorii absurde.
A, da, si Béatrice Romand e extraordinara.