Micro Reviews (3)

Trei filme foarte proaspete, care probabil merită mai mult spațiu decât sunt eu dispus să le acord:

Cheatin' (Bill Plympton, 2013)

Plympton probabil că este acum recunoscut ca unii dintre maeștrii mondiali ai animației, chiar dacă probabil mai multă lume a văzut couch gag-urile pe care acesta le-a semnat pentru The Simpsons decât filmele sale, care rămân încă prost distribuite și greu accesibile. ”Cheatin'” poate nu este la fel de reușit precum preferatele mele ”The Tune” și mai ales ”Hair High”, dar este o fantezie audio-vizuală despre o relație sentimentală extrem de pasională. Sau, cum o descria Plympton însuși în pitch-ul său de pe Kickstarter: an animated adult tale of love, jealousy, revenge, and murder – full of nudity and violence, but also with my surreal sense of humor. The story is inspired by the work of James M. Cain (“Double Indemnity”, “The Postman Always Rings Twice”). Secvențelor onirice (și de la un moment dat chiar science-fiction) gândite de Plympton îi răspund, pe coloana sonoră, muzică din ”Traviata”, împrumuturi rock'n'roll, dar și compoziții originale de Nicole Renaud - parcă niciodată vreun film de-al acestui regizor pasionat de „americana” nu a avut un feeling atât de french. And in a good way...

Rating: 3.5/5

Enemy (Denis Villeneuve, 2013)

Încep să am impresia că filmele astea au tot timpul același twist, dar premisa este irezistibilă. La final, ”Enemy” lasă spectatorul să descifreze misterul (eventual cu ocazia unei a doua sau a treia vizionări), dar ideea e destul de clară chiar dacă nu ai interesul să pui totul în ordine. Cel puțin apariția Isabellei Rossellini în rolul mamei unuia dintre cei doi Jake Gykllenhaal ar trebui să fie edificatoare. Sincer, mie mi s-a părut a fi Cronenberg la mâna a doua (”Dead Ringers”, ”Spider” și ”Cosmopolis” la un loc), dar al naibii de entertaining. Am o slăbiciune inexplicabilă pentru Denis Villeneuve, care se dovedește în continuare un foarte abil (și versatil) regizor de filme de gen (vezi și ”Prisoners”).

Rating: 3.5/5

Aimer, boire et chanter (Alain Resnais, 2014)

Filmul final al lui Resnais este un mic divertimento, în sașe personaje, două dintre care fiind interpretate de cei mai fideli colaboratori ai regizorului din ultimele trei decenii - Sabine Azéma și André Dussolier. Este un fel de teatru filmat, în decoruri aparent simple, dar sub o lumină foarte îngrijită. Îmi imaginez că piesa de teatru care stă la baza filmului se vrea o satiră la adresa moralei burgheze (give me more of those, I say, we haven't seen enough), dar Resnais nu pare deloc interesat de aceste lucruri. Decorurile sunt frumoase și funcționale, dar în același timp artificiale, impersonale și inerte. În acest decor, freamătul continuu al personajelor și micile lor probleme nu fac decât să accentueze senzația că privim un fel de natură moartă. Renais pare decis nu doar să deconstruiască piesa lui Alan Ayckbourne, ci să o distrugă cu totul. E păcat că ultimul film său film nu are un emotional punch precum ”Coeurs” sau nonșalanța ludică al lui ”Les herbes folles”, dar ”Aimer, boire et chanter” este un petit bijou, o curiozitate semnată în finalul carierei de unul dintre puținii iconoclaști adevărați ai lumii filmului. 

Rating: 3.5/5

Les herbes folles (Franța/Ialia, 2009)

Les herbes folles

(Franța/Italia, 2009)

Regia: Alain Resnais

Cu: André Dussolier, Sabine Azéma

Rating: 4.5/5

Unei femei i se fură poșeta după ce și-a cumpărat o pereche nouă de pantofi. Mai târziu, un bărbat (de vreo 50 de ani, cărunt, ochi deschiși...) găsește portofelul aruncat în parcarea unui complex comercial. Aceste două momente, aparent neînsemnate, sunt motorul unei stranii povești care pare, pe rând și în același timp, thriller, comedie și poveste de dragoste.

„Les herbes folles”/„Ierburi sălbatice” este ultimul film al lui Alain Resnais, cunoscut pentru filmele sale „radicale” din anii '50-'70: „Hiroshima, dragostea mea”, „Anul trecut la Marienbad”, „Muriel” sau „Providence”. La 88 de ani câți are acum, cineastul își păstrează apetitul pentru jocul cinematografic, pentru inovație, pentru crearea unor imagini extraordinare, chiar dacă filmele sale nu o să mai dea lumea peste cap așa cum au făcut-o mai demult...

În primul rând, personajele (și motivațiile acestora) sunt greu de explicat. Bărbatul - Georges Palet - pare, la început, un om calculat, precis, apoi - prin intermediul voice-off-ului și a unor răbufniri neașteptate - îl suspectăm nebun, obsedat, poate cu un trecut criminal (se întreabă de două ori dacă să omoare sau nu pe cineva). Pare când decis să-și urmeze gândurile, când speriat de ele. Apoi, aflăm că are o soție care îl iubește, o familie, chiar și nepoți și că este un bun gospodar. Dar după aceea, vine beat acasă, iar nevasta sugerează că ar avea mai multe amante. La fel de enigmatice - deși ni se oferă multe indicii - sunt și celelalte persoanaje. Pur și simplu, nu putem știi niciodată ce ascund aceste personaje, ce le face să-și schimbe părerile și atitudinile de la un moment la altul, ce își doresc, ce le lipsește... Aceleași „găuri” se găsesc și la nivelul scenariului, care ascunde scene, întrerupe replici. Astfel, filmul cade într-un fel de delir al formei libere, inspirate de sursa litereară căruia i se datorează. Bănuiesc că pe multă lume ar găsi acest stil confuz sau pretențios. Dar este un joc extraordinar de captivant și formează un cadru perfect pentru efecte comice sau surprinzătoare.

Resnais lucrează cu câteva culori de bază: verdele este sugerat încă din titlu și apare des: de la imaginile ierburilor care cresc printre crăpăturile din asfalt la lumina veiozei din biroul lui Georges. Verdele pare să sugereze astfel coruperea bunelor intenții. Opus lui găsim roșul, omniprezent și el, de la diferite obiecte de îmbrăcăminte la părul vălvoi al Margueritei (femeia) și portofelul pierdut de acesta. El pare să sugereze atât dorința și intriga, cât și fascinația cinema-ului (sigla unui cinematograf apare într-un roșu puternic). O altă opoziție de culori este lumina caldă galben-portocalie și un albastru deschis liniștitor, întâlnită atât în diferite scene nocturne sau de interior, cât și la sfârșit, când protagoniștii se află într-un avion, plutind între cerul albastru și câmpurile acoperite nu numai de ierburi verzi, dar și de culturi de rapiță.

Mișcările de aparat sunt fluide. Deseori, Resnais (ajutat de operatorul Eric Gautier) începe un cadru privind de sus, apoi coborând la nivelul personajelor. Dar el filmează și la nivelul solului (în deschidere, mai ales) sau alunecând de-a lungul decorului în lungi travelling-uri. Uneori, tranzițiile se realizează într-un singur cadru, fără tăieturi, ca de exemplu în scena pregătirii mesei în familie, în care se modifică nu numai decorul, ci și momentul zilei. Este impresionant ce pot să facă Gautier și Resnais cu luminile de studio, atât în scenele de interior, cât și în decorul urban.

Bazat pe un roman de Christian Gailly, „Les herbes folles” a câștigat un Premiu special de excelență al juriului la Cannes anul trecut și a fost declarat de revista „Cahiers du cinema” cel mai bun film al anului 2009.