Micro Reviews (3)

Trei filme foarte proaspete, care probabil merită mai mult spațiu decât sunt eu dispus să le acord:

Cheatin' (Bill Plympton, 2013)

Plympton probabil că este acum recunoscut ca unii dintre maeștrii mondiali ai animației, chiar dacă probabil mai multă lume a văzut couch gag-urile pe care acesta le-a semnat pentru The Simpsons decât filmele sale, care rămân încă prost distribuite și greu accesibile. ”Cheatin'” poate nu este la fel de reușit precum preferatele mele ”The Tune” și mai ales ”Hair High”, dar este o fantezie audio-vizuală despre o relație sentimentală extrem de pasională. Sau, cum o descria Plympton însuși în pitch-ul său de pe Kickstarter: an animated adult tale of love, jealousy, revenge, and murder – full of nudity and violence, but also with my surreal sense of humor. The story is inspired by the work of James M. Cain (“Double Indemnity”, “The Postman Always Rings Twice”). Secvențelor onirice (și de la un moment dat chiar science-fiction) gândite de Plympton îi răspund, pe coloana sonoră, muzică din ”Traviata”, împrumuturi rock'n'roll, dar și compoziții originale de Nicole Renaud - parcă niciodată vreun film de-al acestui regizor pasionat de „americana” nu a avut un feeling atât de french. And in a good way...

Rating: 3.5/5

Enemy (Denis Villeneuve, 2013)

Încep să am impresia că filmele astea au tot timpul același twist, dar premisa este irezistibilă. La final, ”Enemy” lasă spectatorul să descifreze misterul (eventual cu ocazia unei a doua sau a treia vizionări), dar ideea e destul de clară chiar dacă nu ai interesul să pui totul în ordine. Cel puțin apariția Isabellei Rossellini în rolul mamei unuia dintre cei doi Jake Gykllenhaal ar trebui să fie edificatoare. Sincer, mie mi s-a părut a fi Cronenberg la mâna a doua (”Dead Ringers”, ”Spider” și ”Cosmopolis” la un loc), dar al naibii de entertaining. Am o slăbiciune inexplicabilă pentru Denis Villeneuve, care se dovedește în continuare un foarte abil (și versatil) regizor de filme de gen (vezi și ”Prisoners”).

Rating: 3.5/5

Aimer, boire et chanter (Alain Resnais, 2014)

Filmul final al lui Resnais este un mic divertimento, în sașe personaje, două dintre care fiind interpretate de cei mai fideli colaboratori ai regizorului din ultimele trei decenii - Sabine Azéma și André Dussolier. Este un fel de teatru filmat, în decoruri aparent simple, dar sub o lumină foarte îngrijită. Îmi imaginez că piesa de teatru care stă la baza filmului se vrea o satiră la adresa moralei burgheze (give me more of those, I say, we haven't seen enough), dar Resnais nu pare deloc interesat de aceste lucruri. Decorurile sunt frumoase și funcționale, dar în același timp artificiale, impersonale și inerte. În acest decor, freamătul continuu al personajelor și micile lor probleme nu fac decât să accentueze senzația că privim un fel de natură moartă. Renais pare decis nu doar să deconstruiască piesa lui Alan Ayckbourne, ci să o distrugă cu totul. E păcat că ultimul film său film nu are un emotional punch precum ”Coeurs” sau nonșalanța ludică al lui ”Les herbes folles”, dar ”Aimer, boire et chanter” este un petit bijou, o curiozitate semnată în finalul carierei de unul dintre puținii iconoclaști adevărați ai lumii filmului. 

Rating: 3.5/5

Prisoners (SUA, 2013)

Prisoners

(SUA, 2013)

Regia: Denis Villeneuve

Cu: Hugh Jackman, Jack Gyllenhaal, Terrence Howard, Maria Bello, Viola Davis, Paul Dano, Melissa Leo

Rating: 3.5/5

”Prisoners” îmi confirmă că Denis Villeneuve este un foarte talentat regizor de thrillere. Nu am văzut cel mai lăudat film al său, ”Incendies” (care a fost și nominalizat la Oscar), dar văzusem pelicula sa anterioară, ”Polytechnique”. Acesta este un film despre un masacru petrecut în Montreal în 1989, care există în două versiuni, una în engleză și una în franceză (și despre care am scris mai pe larg aici), pe care regizorul canadian l-a filmat în alb-negru din perspectiva unor tineri studenți implicați în evenimente. Se pare că lui Villeneuve îi place să amestece un pic de politică și de dezbatere în filmele sale, iar acest lucru este evident în ”Prisoners”, un film despre răpirea a două fetițe, care urmărește două investigații care se petrec simultan: cea oficială, condusă de detectivul interpretat de Jake Gyllenhaal, plină de piste false și cu o listă din ce în ce mai lungă de suspecți și cea „personală”, a lui Hugh Jackman, care este tatăl uneia dintre fetițe și care decide că cel mai rapid mod de a rezolva cazul este de a-l răpi pe principalul suspect (Paul Dano) și de a-l tortura.

Deși are staruri destul de mari în distribuție, filmul lui Villeneuve nu prea seamănă a Hollywood. Atmosfera rece și peisajul iernatic sunt mai degrabă specifice unui thriller scandinav, iar pentru secvențele ceva mai violente ne-am putea gândi la un film coreean (”I Saw the Devil”, maybe). Fiindcă atenția este acordată dezvoltării personajelor (care sunt, simultan, în anti-teză și în aceeași echipă) și mai puțin pe investigația propriu-zisă sau secvențele de acțiune (care sunt rare, dar impresionante), ”Prisoners” poartă haina destinsă a euro-thriller-ului. În ultima jumătate de oră, se fac câteva sacrificii „necesare”, iar toate firele narative sunt reunite printr-o serie de twist-uri și situații-limită mai mult sau mai puțin plauzibile. Totuși, în apărarea filmului, aș vrea să spun că oricât de trasă de păr este concluzia, dacă acceptăm logica scenariștilor, lucrurile ajung să se lege (nu există loose ends). Singura mea dorință ar fi fost ca deznodământul să aibă un pic mai multă... integritate... ceva în genul lui ”Spoorloos”, poate.

Polytechnique (Canada, 2009)

Polytechnique

(Canada, 2009)

Regia: Dennis Villeneuve

Cu: Maxim Gaudette, Karine Vanasse, Sébastien Huberdeau

Rating: 3.5/5

Filmul este inspirat de tragedia care s-a întâmplat e 6 decembrie 1989 la școala politehnică din Montreal, când un student a intrat cu o armă în universitate și și-a ucis mai mulți colegi (sau, mai degrabă, colege). Filmul se concentrază asupra criminalului (care nu este numit) și a două personaje fictive: Valérie, o studentă foarte ambițioasă și Jean-François, colegul ei mai puțin strălucit, dar la fel de preocupat de studiu. 

”Polytechnique” a fost filmat de două ori, cu aceeași actori, în franceză, apoi în engleză. Dar cum scenele de dialog efectiv sunt foarte puține, bănuiesc că faptul că am văzut doar versiunea englezească nu înseamnă că am pierdut mare lucru. În schimb, imaginea este realizată într-un alb-negru elegant, folosit și din respect pentru victimele tragediei. 

Pentru o bună perioadă de vreme, filmul menține suspansul și este o peliculă inteligentă și concentrare. Dar, imediat după mijlocul celor doar 80 de minute ale filmului, în plin masacru, realizatorii aleg să sară în timp și să-l urmărească câteva minute pe Jean-François în viitor, după care să se întoarcă asupra zilei tragediei într-un flashback, apoi o vedem pe Valérie, pe care o credeam moartă, în viitorul ei, după care iar o serie de flashback-uri din 6 decembrie și din perioada pe care aceasta a petrecut-o în spital. Prin aceste decizii neinspirate, filmul își pierde suflul în ultima jumătate de oră și nu aduce nimic nou, deși interpretările rămân la înălțime.

”Polytechnique” nu este pentru masacrul din Montreal ceea ce ”Elephant” este pentru Columbine, dar luat în sine este un film interesant, cutremurător pe alocuri, și care - în cea mai mare parte a timpului - este făcut cu bun gust.