J. Edgar (USA, 2011)

J. Edgar

(SUA, 2011)

Regia: Clint Eastwood

Cu: Leonardo DiCaprio, Armie Hammer, Naomi Watts, Judi Dench

Rating: 4/5

”J. Edgar” este cel mai bun film al lui Clint Eastwood din ultimii 20 de ani (de la ”Unforgiven” încoace), legenda vie a Hollywood-ului trecut și prezent fiind alegerea perfectă pentru a aduce pe ecran această poveste, care face slalom printre decenii și politică pentru a face portretul „celui mai puternic om din lume”, care „distruge tot ceea ce iubește”, în dulcele stil clasic, à la ”Citizen Kane”. Și, cu siguranță, machiajul lui DiCaprio amintește de bătrânul Kane, interpretat de Orson Welles acum 70 de ani.

Nu am nicio îndoială că scenariul filmului este doar povestea romanțată a lui J. Edgar Hoover, cosmetizată pentru marele ecran, cu detalii omise și altele imaginate, pentru a se potrivi cu tiparul clasic al poveștii. Eastwood nu pare interesat de a face un film despre politica americană (deși ar fi unul dintre cei mai în măsură să o facă). Chiar dacă în film regăsim portrete negative atât ale unor comuniști cum ar fi Emma Goldman (mult mai puțin simpatică decât reîncarnarea ei din ”Reds”, filmul lui Warren Beatty), precum și a unor ultra-conservativi ca Nixon, în centrul filmului lui Eastwood este J. Edgar, un personaj în același timp admirabil și detestabil, exponentul spiritului întreprinzător american și al modului în care puterea corupe. În acest rol, DiCaprio este extraordinar și parcă devine din ce în ce mai bun odată cu trecerea timpului.

Filmat mai mult în încăperi claustrofobe, cu lumini atenuate și multe nuanțe de gri și maro, ”J. Edgar” pare un film mohorât. Dar Eastwood impune un ritm destul de alert în timp ce pendulăm din anii '60 în anii '20 sau '30, care ne obligă să fim atenți la ceea ce se întâmplă și ne captează atenția destul de eficient. Spre sfârșit, scenele devin parcă mai lungi, chiar și actorii vorbesc mai lent, iar J. Edgar nu mai este inovatorul criminalisticii, ci un bătrân trist, care nu mai e demult în pas cu vremurile. E greu de spus dacă ”J. Edgar” are something special about it, sau dacă este doar un film foarte bine regizat. Deși am fost sceptic în legătură cu Eastwood în ultima vreme (doar ”Mystic River” și ”Changeling” mi-au plăcut din ce a făcut în anii 2000), tind să înclin înspre a doua variantă.

The Social Network (SUA, 2010)

The Social Network

(SUA, 2010)

Regia: David Fincher

Cu: Jesse Eisenberg, Andrew Garfield, Justin Timberlake, Armie Hammer

Rating: 4/5

Am avut niscaiva probleme cu ultimele filme ale lui Fincher. Nu am apreciat ”Zodiac” precum mulți alți cinefili sau critici și, deși mi-a plăcut mai mult la a doua vizionare, tot îl consider un film foarte diluat, care nu reușește să transmită senzația de paranoia a personajului principal sau să fie cu adevărat un film despre amenințarea continuă și ineludabilă a maleficului. Cât despre ”...Benjamin Button”, mi-a plăcut destul cât să pot spune că este ”ok”, dar talentul lui Fincher nu a putut compensa un scenariu reciclat și răsuflat.

”The Social Network” - povestea site-ului facebook.com - este cel mai bun film al regizorului de la ”Fight Club” încoace. Este mai scurt decât precedentele două de mai sus și este redus la un aparent banal exercițiu de stil. Pe un scenariu ”bogat” scris de Aaron Sorkin, Fincher creează un film folosind un limbaj cinematografic simplu, dar pe care îl tratează ca pe un virtuoz: ”The Social Network” arată ca un film de acțiuni despre programatori care scriu coduri și despre depoziții în sălile de judecată. Fincher își permite o singură cadență, un singur moment de improvizație vizuală, în superba scenă a competiției de canotaj, după care revine la pacing-ul și stilul care cimentează din punct de vedere narativ filmul.

Asta nu înseamnă că a reununțat la anumite trademark-uri. Scena de început, de exemplu, a necesitat aproape 100 de duble. Efectele speciale sunt folosite în mod subtil, în acest caz pentru a-i permite unui singur actor să joace doi gemeni (frații Winklevoss). Iar în Sean Parker-ul interpretat de Timberlake, Fincher găsește o urmă din acea paranoia și manie care îi caracteriza personajele din celelalte filme (în afară de Benjamin Button, dar acolo miza era alta).

Nu în ultimul rând, trebuie amintită coloana sonoră (parțial) electronică, minimalistă semnată de Trent Raznor (”Se7en”, ”Lost Highway”) și Atticus Ross, o muzică pe care de-abia o simți, dar care pulsează ușor în contratimp cu desfășurarea rapidă a acțiunii. În scena concursului de canotaj, compozitorii ne oferă o versiune modificată electronic a temei din ”Peer Gynt” a lui Edvard Grieg, care mi-a amintit de manipulările pe care Wendel/Wendy Carlos le făcea muzicii lui Beethoven pentru ”A Clockwork Orange”.

S-ar mai putea spune multe, dar închei cu impresia pe care mi-a lăsat-o filmul: ”The Social Network” seamănă cu un film pe care Hitchcock l-ar fi făcut ca un moment de respiro între două filme psihologice și i-ar fi ieșit o capodoperă precum ”North by Northwest”. Păstrăm proporțiile, dar totuși...