Inside Llewyn Davis (SUA/Franța, 2013)

Inside Llewyn Davis

(SUA/Franța, 2013)

Regia: Joel & Ethan Coen

Cu: Oscar Isaac, Carey Mulligan, Justin Timberlake, John Goodman, F. Murray Abraham

Rating: 4/5

Premiat cu Grand Prix la Cannes anul acesta, filmul ne oferă încă un exemplu de protagonist din tipologia preferată a fraților Coen: ratatul căruia i se întâmplă lucruri nasoală, fără niciun motiv. Llewyn Davis este un cântăreț de folk în Greenwich Village, New York la începutul anilor '60, care - în ciuda talentului real - nu reușește să-și demareze cariera. Vedem aproximativ o săptămână din viața lui - cea în care, probabil, va lua decizia dacă merită să continue în aceeași direcție sau să își abandoneze visurile - pe care o petrece certându-se cu prieteni vechi și noi, petrecând aproape fiecare noapte pe o altă canapea, în eterna căutare a unui bacșiș, unui gig, unei audiții...

”Inside Llewyn Davis” este cel mai melancolic film al fraților Coen. Până și în ”No Country for Old Men” tristețea șerifului era „temperată” de elementele de thriller, noir sau western inserate în scenariu. Nimic de genul aici. Și nici excentricitățile obișnuite ale Coenilor - cu excepția lui John Goodman, pe care probabil îl lasă să facă ce vrea el de fiecare dată. (Aici, el este un cântăreț de jazz care îl terorizează pe Llewyn pe parcursul unei lungi călătorii cu mașina înspre Chicago.) Iar deși frații nu sunt la fel de cruzi cu personajul lor principal cum sunt cu cel din ”A Serious Man”, este clar că Llewyn Davis nu are nicio șansă la succes. Aici intervine Oscar Isaac, pentru care acesta este rolul carierei sale (de până acum) și de care se achită cu brio. O mare parte din succesul filmului se datorează modului în care acesta interpretează un personaj destul de antipatic de fapt și uneori egoist, dar pasionat de arta sa, foarte talentat, însă înconjurat de mediocrități sau de persoane care nu îl apreciază la adevărata valoare.

Era oarecum de așteptat ca Coenii să apeleze la unul dintre motivele lor preferate - pisica lui Schrodinger (vezi și ”The Man Who Wasn't There” și ”A Serious Man”). Sigur, de data aceasta celebrul exercițiu de gândire cu pisica închisă într-o cutie care este în același timp vie și moartă nu mai este enunțat, dar Llewyn este constant în compania unei pisici tărcate, care este sau nu este aceeași pisică pe care trebuie să o restituie prietenilor săi din Upper East Side. La sfârșit aflăm că pisica se numește Ulise, aluzie la mitul preferat al fraților Coen. Impresia mea este, însă, că în ”Inside Llewyn Davis”, ei își deconstruiesc propria interpretare a mitului pe care o dau în ”O, Brother, Where Art Thou?” (un alt film cu atmosferă de folk). Llewyn Davis este un Ulise patetic, care nu pare să știe încotro se îndreaptă. Mai mult, frații Coen forțează povestea într-o structură ciclică - mai mult Sisif decât Ulise. Momentul-cheie ar fi cel în care Llewyn trece cu mașina pe lângă orașul unei foste iubite (cu care a aflat recent că are un copil) și nu oprește. Ceea ce ar putea însemna că nu recunoaște proverbialul drum spre casă... Dar, pe de altă parte, existența acestui „drum” către fericire ar însemna că Universul nu este atât de random pe cât ni-l prezintă frații Coen. 

Descris astfel, filmul ar putea părea deprimant și cinic, dar vă asigur că nu este doar atât. Dincolo de povestea propriu-zisă, pentru frații Coen acest film este un prilej de a vizita New York-ul anului 1961, pe care operatorul de imagine Bruno Delbonnel îl filmează „spălăcit”, în nuanțe atenuate de gri, verde și maro, creând imagini îmbibate în nostalgie, dar palpabile în același timp. Acesta este background-ul în care se va naște un val de interpreți folk, care va prinde ulterior aripi (odată cu apariția lui Dylan, Joan Baez etc. și impulsionat de mișcarea hippie). Nu este întâmplător că acțiunea se petrece în această perioadă de timp. Llewyn Davis a investit deja mulți ani în muzică și a suferit mult (nu toate din vina lui), încât a ajuns, după cum chiar el ne spune, să se simtă „obosit”, înainte ca valul să fi pornit. El este omul potrivit, în locul potrivit, dar nu chiar la momentul potrivit. Cu toate acestea, cântecele de pe coloana sonoră sunt cireașa de pe tot și cel mai îndrăgibil element al filmului. Multe dintre ele sunt compoziții originale și sunt interpretat chiar de Oscar Isaac, alături de partenerii săi de ecran - Justin Timberlake, Carey Mulligan sau Adam Driver.

The Social Network (SUA, 2010)

The Social Network

(SUA, 2010)

Regia: David Fincher

Cu: Jesse Eisenberg, Andrew Garfield, Justin Timberlake, Armie Hammer

Rating: 4/5

Am avut niscaiva probleme cu ultimele filme ale lui Fincher. Nu am apreciat ”Zodiac” precum mulți alți cinefili sau critici și, deși mi-a plăcut mai mult la a doua vizionare, tot îl consider un film foarte diluat, care nu reușește să transmită senzația de paranoia a personajului principal sau să fie cu adevărat un film despre amenințarea continuă și ineludabilă a maleficului. Cât despre ”...Benjamin Button”, mi-a plăcut destul cât să pot spune că este ”ok”, dar talentul lui Fincher nu a putut compensa un scenariu reciclat și răsuflat.

”The Social Network” - povestea site-ului facebook.com - este cel mai bun film al regizorului de la ”Fight Club” încoace. Este mai scurt decât precedentele două de mai sus și este redus la un aparent banal exercițiu de stil. Pe un scenariu ”bogat” scris de Aaron Sorkin, Fincher creează un film folosind un limbaj cinematografic simplu, dar pe care îl tratează ca pe un virtuoz: ”The Social Network” arată ca un film de acțiuni despre programatori care scriu coduri și despre depoziții în sălile de judecată. Fincher își permite o singură cadență, un singur moment de improvizație vizuală, în superba scenă a competiției de canotaj, după care revine la pacing-ul și stilul care cimentează din punct de vedere narativ filmul.

Asta nu înseamnă că a reununțat la anumite trademark-uri. Scena de început, de exemplu, a necesitat aproape 100 de duble. Efectele speciale sunt folosite în mod subtil, în acest caz pentru a-i permite unui singur actor să joace doi gemeni (frații Winklevoss). Iar în Sean Parker-ul interpretat de Timberlake, Fincher găsește o urmă din acea paranoia și manie care îi caracteriza personajele din celelalte filme (în afară de Benjamin Button, dar acolo miza era alta).

Nu în ultimul rând, trebuie amintită coloana sonoră (parțial) electronică, minimalistă semnată de Trent Raznor (”Se7en”, ”Lost Highway”) și Atticus Ross, o muzică pe care de-abia o simți, dar care pulsează ușor în contratimp cu desfășurarea rapidă a acțiunii. În scena concursului de canotaj, compozitorii ne oferă o versiune modificată electronic a temei din ”Peer Gynt” a lui Edvard Grieg, care mi-a amintit de manipulările pe care Wendel/Wendy Carlos le făcea muzicii lui Beethoven pentru ”A Clockwork Orange”.

S-ar mai putea spune multe, dar închei cu impresia pe care mi-a lăsat-o filmul: ”The Social Network” seamănă cu un film pe care Hitchcock l-ar fi făcut ca un moment de respiro între două filme psihologice și i-ar fi ieșit o capodoperă precum ”North by Northwest”. Păstrăm proporțiile, dar totuși...