The Wolf of Wall Street (SUA, 2013)

The Wolf of Wall Street

(SUA, 2013)

Regia: Martin Scorsese

Cu: Leonardo DiCaprio, Jonah Hill, Margot Robbie, Kyle Chandler, Rob Reiner, Matthew McConaughey

Rating: 4/5

Lupul de pe Wall Street este un spectacol al exceselor. Sex, droguri, senzații tari de tot felul, tranzacții financiare și escrocherii - acestea sunt coordonatele la care Scorsese raportează viața lui Jordan Belford, broker de pe Wall Street și definiția capitalistului amoral, pe ale cărui memorii (cu același titlu) le ecranizează. Pe parcursul celor trei fucking ore de proiecție, veți avea ocazia să vedeți secvențe cu potențial antologic precum nenumărate petreceri de birou în care pitici sunt aruncați la ține sau stripperițe se iau la bătaie pentru distracția brokerilor, lungi discursuri à la Gordon Gekko, Jonah Hill înghițind un peștișor de acvariu sau o supradoza de Metaqualonă care devine un epic set-piece comedic, care durează aproximativ 15-20 de minute.

Filmul este un prilej pentru fiecare interpret să își etaleze talentele. Jonah Hill continuă traiectul ascendent al carierei sale, chiar dacă aici nu se îndepărtează foarte mult de rolurile de stoner care l-au consacrat în producțiile lui Judd Apatow. Matthew McConaughey apare în două-trei scene chiar la început, pe care probabil le improvizează, enunțând „regulile jocului” după care trăiesc brokerii de pe Wall Street. În rolul tatălui lui Belford, poreclit Mad Max, semnalăm reîntâlnirea cu Rob Reiner - importanța acestul personaj în economia filmului este minimă, dar ne bucurăm de revedere. O revelație (sau, cel puțin, o actriță de care habar n-aveam până acum) este Margot Robbie, care face o treabă excelentă în rolul soției focoase a lui Jordan Belford. Din punctul meu de vedere, cu ajutorul ei reușește Scorsese să spargă fațada hedonistă a filmului - dacă în primele imagini în care apare, Robbie pozează efectiv ca un model prezentând o colecție de lenjerie intimă, pentru ca mai apoi să devină stereotipa soție cicălitoare (cu accent & everything...), în final ea este unul dintre principalele instrumente ale căderii lui Belford (voiam să zic prăbușire, dar nu e chiar așa de dramatic) și singura „victimă” a acestuia pe care ajungem să o cunoaștem cu adevărat. Cât despre DiCaprio, din punctul meu de vedere aceasta este cea mai bună interpretare a sa, la un cu totul alt nivel față de ce am văzut la oricine în ultima vreme, într-un rol care îi solicită talentul de orator, capacitatea de over-acting (îi cam lasă în urmă, din acest punct de vedere, pe DeNiro, Pacino și Nicholson la un loc), dar și mai puțin exersata abilitate de a face comedie.

În toată această vânzoleală, întreținută de un montaj frenetic în stilul videoclipurilor pop, este greu să găsești un punct de sprijin, un moment de respiro. Nimeni nu știe însă să oprească acțiunea cu un cadru care merge direct la țintă, direct la miezul emoțional al poveștii la fel de bine ca Scorsese. Și, într-adevăr, de vreo două-trei ori, filmul părăsește acest fantasy world în care trăiește Jordan Belford, momente în care el însuși devine conștient de ceea ce i se întâmplă. Imaginea în care Belford și Teresa stau pe trotuarul din fața locuinței lor, înainte de a se despărți (probabil hoțită din vreun film din anii '50 - The Sweet Smell of Success, maybe?), este în mod particular relevantă. Cum este și fugitivul cadru în care avionul trimis să-i salveze pe „eroii” noștri de la un naufragiu explodează în mijlocul unei furtuni. Sau cadrul de final, care se întoarce asupra marilor absenți ai acestei pelicule, victimele lui Belford, pe care ni le pune în față, transformând ecranul într-o uriașă oglindă în care, probabil, am prefera să nu ne uităm. ”The Wolf of Wall Street” este departe de a fi un film moralizator. Chiar dacă satira este evidentă, iar umorul este uneori negru, filmul este totuși o comedie (la proiecția la care am fost eu - cu sala plină - publicul a râs aproape în continuu). Dar, este adevărat, dincolo de spectacolul exceselor, imaginea lumii în care trăim este  „neprietenoasă”, iar observațiile lui Scorsese sunt destul de acide. 

Django Unchained (SUA, 2012)

Django Unchained

(SUA, 2012)

Regia și Scenariul: Quentin Tarantino

Cu: Jamie Foxx, Christoph Waltz, Leonardo DiCaprio, Kerry Washington, Samuel L. Jackson, Franco Nero

Rating: 4/5

Date fiind reputația sa, premiile câștigate și bugetele cu care lucrează, fiecare nou film al lui Quentin Tarantino este un eveniment cinematografic așteptat cu sufletul la gură de cinefili din întreaga lume. În ”Django Unchained”, Tarantino ia la trântă un nou sub-gen din tinerețea sa - western-ul spaghetti, cu un pic de blaxpoitation adăugat pe deasupra. În rolul principal este un sclav negru pe nume Django (Jamie Foxx) care este eliberat de un vânător de recompense german (Christoph Waltz), pentru a-i deveni ajutor în a urmări tot felul de pungași și nelegiuți. 

Tarantino îl evocă aici pe unul dintre maeștri western-urlui spaghetti, Sergio Corbucci, care a fost printre cei mai prolifici autori ai genului. Eu unul nu sunt atât de mare fan al lui ”Django”, filmul din 1966 cu Franco Nero, dar îmi plac foarte mult alte filme de-ale lui Corbucci, în special melancolicul, hibernalul ”Il grande silenzio” (despre care am mai scris aici) și fantezia sa cu revoluționari mexicani ”Vamos a matar, compañeros”. Tarantino și Robert Richardson (directorul de imagine) copiază stilul vizual al acestor filme, cu zoom-uri și close-up-uri specifice, iar coloana sonoră împrumută de la Luis Bacalov și Ennio Morricone (atunci când nu avem parte de un mic rap).

Sincer, nu m-am mai simțit demult atât de bine la un film. Da, sigur, e un film de trei ore a cărui lungime o simți, dar Tarantino știe cum să-și dozeze dramaturgia și - cel puțin de data asta - are un simț al timing-ului impecabil. El își dedică aproape o jumătate din film construirii relației dintre personajele jucate de Foxx și Waltz, pentru ca apoi să pună bazele unui revenge story care ar fi putut dura 3 ore în sine. Nu am simțit nicio clipă că filmul ar fi putut fi mai scurt - secvențele lungi dialogate își îndeplinesc rolul narativ, iar în momentul în care spectacolul este declanșat, baletul gloanțelor și al împroșcăturilor cu sânge întrece aproape tot ce a făcut Tarantino până acum în acest domeniu.

Cel mai straniu este că, pentru un film cu atât de multă hiper-violență, scenele care impresionează cele mai mult sunt cele care prezintă violență cât se poate de reală, fără ironie: biciuiri, însemnări cu foc încins, un sclav sfârșiat de un câine etc. ”Django Unchained” este un film controversat pentru că vorbește despre un subiect care arareori ajunge pe ecran - sclavia. Unul dintre meritele filmului este că nu glorifică această perioadă. În ciuda a ceea ce se spune, acesta nu este un revenge porn, în care istoria este distorsionată și un singur sclav negru se răzbună pentru toate injustițiile și îi omoară pe toți albii. Dimpotrivă, pentru prima dată cred, Tarantino pune la îndoială legitimitatea morală a demersului lui Django... până la un punct, e drept. Iar, cu mici excepții care țin de licență poetică, filmul este bine documentat, evită stereotipurile și le dă personajelor sale, fie ei albi sau negri, șanse egale de a fi buni sau răi (sau in between). ”Django Unchained” funcționează până la urmă, dincolo de scenariul bun și interpretările de mare forță, pentru că spune foarte bine o poveste pe care o recunoaștem ușor. Nu trebuie să fim nemți crescuți cu legenda lui Siegfried ca să ne identificăm cu Django și a sa Broomhilda vom Shaft.

J. Edgar (USA, 2011)

J. Edgar

(SUA, 2011)

Regia: Clint Eastwood

Cu: Leonardo DiCaprio, Armie Hammer, Naomi Watts, Judi Dench

Rating: 4/5

”J. Edgar” este cel mai bun film al lui Clint Eastwood din ultimii 20 de ani (de la ”Unforgiven” încoace), legenda vie a Hollywood-ului trecut și prezent fiind alegerea perfectă pentru a aduce pe ecran această poveste, care face slalom printre decenii și politică pentru a face portretul „celui mai puternic om din lume”, care „distruge tot ceea ce iubește”, în dulcele stil clasic, à la ”Citizen Kane”. Și, cu siguranță, machiajul lui DiCaprio amintește de bătrânul Kane, interpretat de Orson Welles acum 70 de ani.

Nu am nicio îndoială că scenariul filmului este doar povestea romanțată a lui J. Edgar Hoover, cosmetizată pentru marele ecran, cu detalii omise și altele imaginate, pentru a se potrivi cu tiparul clasic al poveștii. Eastwood nu pare interesat de a face un film despre politica americană (deși ar fi unul dintre cei mai în măsură să o facă). Chiar dacă în film regăsim portrete negative atât ale unor comuniști cum ar fi Emma Goldman (mult mai puțin simpatică decât reîncarnarea ei din ”Reds”, filmul lui Warren Beatty), precum și a unor ultra-conservativi ca Nixon, în centrul filmului lui Eastwood este J. Edgar, un personaj în același timp admirabil și detestabil, exponentul spiritului întreprinzător american și al modului în care puterea corupe. În acest rol, DiCaprio este extraordinar și parcă devine din ce în ce mai bun odată cu trecerea timpului.

Filmat mai mult în încăperi claustrofobe, cu lumini atenuate și multe nuanțe de gri și maro, ”J. Edgar” pare un film mohorât. Dar Eastwood impune un ritm destul de alert în timp ce pendulăm din anii '60 în anii '20 sau '30, care ne obligă să fim atenți la ceea ce se întâmplă și ne captează atenția destul de eficient. Spre sfârșit, scenele devin parcă mai lungi, chiar și actorii vorbesc mai lent, iar J. Edgar nu mai este inovatorul criminalisticii, ci un bătrân trist, care nu mai e demult în pas cu vremurile. E greu de spus dacă ”J. Edgar” are something special about it, sau dacă este doar un film foarte bine regizat. Deși am fost sceptic în legătură cu Eastwood în ultima vreme (doar ”Mystic River” și ”Changeling” mi-au plăcut din ce a făcut în anii 2000), tind să înclin înspre a doua variantă.

Inception (SUA, 2010)

Inception

(SUA, 2010)

Regia: Christopher Nolan

Cu: Leonardo DiCaprio, Joseph Gordon-Levitt, Ken Wataneabe, Ellen Page, Michael Caine

Rating: 3.5/5

Evident, nu o să mă obosesc să evit spoilerele, deci sunteți avertizați. Oricum, până acum lumea ar trebui să știe că filmul este despre o echipă de hoți care intră în visele oamenilor și fură informații prețioase din subconștientul acestora (de genul secrete de afaceri). Protagonistul, însă, și principalul focus al acțiunii după efectele vizuale ingenioase, este personajul lui DiCaprio (Cobb), chinuit de un compelex de vinovăție după moartea soției sale (Marion Cotillard), care își face câteodată apariția în visele sale (sau ale altora). Știu, seamănă izbitor cu ”Shutter Island”...

Filmul este ușor greoi la început, când trebuie să înghesuie multe scene în care diferite obiecte, acțiune sau concepte sunt explicate. Ultimele aproximativ 90 de minute, însă, care se petrec în totalitate în vise (evident inclusiv vise în interiorul altor vise visate de alți visători), reușesc să te țină cu sufletul la gură, mai ales datorită faptului că atunci ”Inception” devine un film de acțiune excepțional. În schimb, lumea viselor imaginată de Nolan diferă de lumea viselor imaginată de Lynch, de exemplu. Totul este construit matematic (inclusiv paradoxurile), cu precizie, nu e loc pentru (prea multe) simboluri, iar cele mai personajele își păstrează luciditatea, chiar dacă subconștientul lor mai face figuri din când în când.

De unde și principala problemă cu acest film.  Evident, cei care l-au realizat, cu Nolan în frunte, sunt oameni inteligențiși știu să gradeze acțiunea, să creeze suspans, să orchestreze scene de acțiune și momente de efecte speciale (nu integral CGI!) care te lasă cu gura căscată. Dar preocuparea lor pentru explorarea subconștientului este minimă. Ceea ce ar fi fost mai interesant în acest film aproape că nu există. Pe de altă parte, nici stilul lui Nolan nu dă semne că ar fi infailibil: înspre final, el alege cele mai simple soluții la îndemână - imagini în slow-motion, trecerea pe rând de la visul 1 la visul 2 la visul 3 la visul 4, repetată de câteva ori, lăsând efectul de editing de telenovelă.

Ultima imagine a filmului ne lasă să ghicim dacă finalul sau o bucată mai mare din film este sau nu un vis și cine îl visează. Nu intru în detalii, dar impresia mea este că nu contează. Cercetând cu atenție, poți găsi indicii pentru orice teorie fantastică îți poți imagina. Asta cu atât mai mult cu cât rezolvarea „misterului” nu ar releva mari adevăruri despre personajele implicate.

Cam asta este ”Inception”: o jucărie distractivă, construită cu migală de un artist matematician, cu care te poți juca o perioadă până probabil o să ajungi să te plictisești. Blockbuster-ul verii!