Poziția copilului (România, 2013)

Poziția copilului

(România, 2013)

Regia: Călin Peter Netzer

Cu: Luminița Gheorghiu, Bogdan Dumitrache, Natașa Raab, Florin Zamfirescu, Vlad Ivanov

Rating: 3.5/5

„Poziția copilului” a fost deja foarte comentat, lăudat și recomandat în presă, pe internet sau din gură-n gură. Filmul a și intrat în istorie, fiind prima producție autohtonă care reușește să câștige Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin. Iar, între timp, succesul festivalier s-a transformat și în succes de public, bifând în primul week-end aproape 20.000 de spectatori, performanță-record pentru ultimii ani. Evident, strategia de marketing a fost foarte bine gândită: promovare încă din timpul festivalului (prin campania „Susțin România etc...”), urmată de o ieșire pe ecrane destul de rapidă, iar data fixată a premierei a fost, oedipian, 8 Martie.

Trebuie să recunosc că a fost destul de refreshing să văd un film românesc „de artă” filmat altfel. Sigur, Netzer aderă la un stil european destul de generic, dar - oricum - mai puțin „constrâns” de planurile lungi ale lui Mungiu, Puiu sau Porumboiu și care l-au „bântuit” în pic și pe realizatorul „Poziției copilului” în filmul său anterior - „Medalia de onoare”. Primele minute ale filmului reușesc foarte eficient, prin două-trei secvențe bine montate (dialogul de început dintre Luminița Gheorghiu și Natașa Raab, petrecerea pentru ziua primei dintre ele și recitalul de operă) și fără economie de jump cuts, să imprime ritm poveștii și să creioneze trăsăturile de bază ale personajului central. Odată ce intriga este declanșată, prin accidentul în care este implicat fiul interpretat de Bogdan Dumitrache, am simțit însă că discursul regizoral încearcă prea mult să adere la un program prestabilit (dezvăluirea adevăratei fețe a upper middle class-ului bucureștean și a corupției inerente acestei societăți, în contextul unor instincte materne gone wrong). 

Până la urmă se dovedește însă că toate sub-intrigile care se ramifică sunt numai niște piste false. Netzer introduce în scenă tot felul de personaje și încurcături (martorul care cere șpagă sau, poate, doar cinste cu o cafea, vizita iminenta la familia victimei etc), însă ce îl interesează de fapt este modul în care se destramă relația dintre cele două personaje principale și locurile în care temperamentele și personalitățile celor doi se întâlnesc. Totul culmină cu ultimul cadru - superb, de altfel - filmat din interiorul unei mașini, când prin lunetă, când prin oglinda retrovizoare, în care ambele personaje par să-și găsească un fel de centrul emoțional care le-a lipsit până atunci. Singurul lucru regretabil (din păcate important) este că regizorul și co-scenaristul său Răzvan Rădulescu nu dezvoltă suficient decât personajul mamei, interpretată spot-on de Luminița Gheorghiu.

Călin Peter Netzer a avut până acum o carieră oscilantă. Filmul său de debut, „Maria”, nu a fost foarte reușit, dar s-a remarcat prin prestația Dianei Dumbravă. Al doilea lung-metraj, „Medalia de onoare”, mi-a plăcut însă mult, deși trebuie să recunosc că este un film de actor, iar Netzer este destul de reținut în spatele camerei de filmat. „Poziția copilului” nu este neapărat un pas înapoi, dar nu m-a impresionat decât sporadic. Cred că Netzer este încă în căutarea unui stil, unui mod de expresie propriu și este încă șovăitor în ceea ce privește deciziile scenaristice și regizorale. De aceea, cred, motivul pentru care filmele sale ies în evidență în primul rând este prestația interpretului/interpretei din rolul principal. S-ar putea ca lui Netzer să îi lipsească anumite calități care să facă din el un mare regizor (spre deosebire de un simplu coach pentru actori), însă cred că își cunoaște propriile limitări și nimeni nu poate contesta faptul că are un minim de aptitudini care îi permit să facă un film eficient, plăcut publicului, criticilor și juriilor internaționale în același timp, punându-și degetul pe un subiect care „doare” (cazuri ca cel din film apar mult prea frecvent în jurnalele de știri). În ceea ce mă privește, nu am simțit cum au trecut cele două ore ale filmului, dar mi-a plăcut mai mult când Natașa Raab era mama lui Bogdan Dumitrache și făcea AIT-uri în „Din dragoste cu cele mai bun intenții”.

Killing Time (România, 2012)

Killing Time

(România, 2012)

Regia: Florin Piersic Jr.

Cu: Cristian Ioan Gutău, Florin Piersic Jr., Florin Zamfirescu

Rating: 2/5

Nu sunt sigur de ce avem nevoie de o replică românească la ”Reservoir Dogs” după 20 de ani de la premiera acestuia. Influența lui Tarantino asupra filmului lui Florin Piersic Jr. este evidentă, dar mai sunt încă filmele de început ale americanului un reper atât de important pentru publicul larg? Tind să cred că nu. Dar poate că Piersic jr. revizitează cinematografia tarantineză în același fel în care Tarantino revizitează (sub)genuri ale anilor '70. This is getting complicated! Tot ce trebuie să știți este că ”Killing Time” este un film românesc cu gangsteri, în care dialogurile (sau mai degrabă monologurile) à la Tarantino se întâlnesc cu planurile-secvență, iar tăcerile stânjenitoare sunt înlocuite de apăsarea timpului care parcă nu mai trece și, în consecință, trebuie „omorât” cumva. Regizorii „Noului Val” românesc sunt toți preocupați de surprinderea acțiunii în real time, testându-ne uneori răbdare cu pauze în care - aparent - nu se întâmplă nimic. Cum se descurcă însă Florin Piersic Jr. în acest sens? Se întâmplă ceva cu adevărat în filmul său sau nu?

După un prolog destul de promițător, următoarele aprox. 40 de minute sunt destinate celor doi asasini, care pierd vremea în așteptarea celui pe care trebuie să îl ucidă. Piersic Jr. lasă mult prea mult camera pe co-star-ul său, Cristian Ioan Gutău, care nu este doar enervant (așa cum am impresia că se vrea personajul său), dar și joacă foarte prost. Nu am înțeles ce vrea să reprezinte personajul său și cum ar putea el funcționa în lumea filmului (care pare destul de verosimilă, în rest), iar faptul că toată caracterizarea sa este compusă din bancuri și anecdote nu este un semn de bun pentru aptitudinile de scenarist ale autorului. Cu atât mai mult cu cât lungile sale tirade nu sunt niciodată pe cât de amuzante se vor sau ar trebui să fie. Filmul își mai revine un pic în a doua jumătate, culminând cu un cadru de aproximativ 15 minute, care atestă cel puțin că Piersic J. are destul talent regizoral pentru a compune măcar un scurtmetraj de calitate. Dar, fiindcă tot am ajuns aici, modul în care este filmat ”Killing Time” (1 scenă = 1 cadru) este mai degrabă o marcă de conformist decât a unui would-be spirit indie pe care filmarea în low-res și dialogurile stil mumblecore ar putea-o sugera. Însă, cum este cazul cu filmele lui Dan Chișu, nici ”Killing Time” nu este un film pe care să îl poți urî cu adevărat, știind că este produs din „fonduri proprii”, în afara CNC-ului. Aceste filme sunt ceea ce sunt și trebuie luate ca atare. Este păcat, doar, că nu avem voci mai distincte în cinema-ul alternativ și un public pentru acesta.