Nymphomaniac: Volume II (Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Nymphomaniac: Volume II

(Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Regia: Lars von Trier

Cu: Charlotte Gainsbourg, Stellan Skarsgård, Stacy Martin, Shia LaBoeuf, Jamie Bell, Mia Goth, Udo Kier, Willem Dafoe

Îmi face mai puțină plăcere să scriu despre ”Nymphomaniac: Volumul II” decât despre prima parte. Dacă aceea era o fantezie, dar cu un narativ destul de clar, volumul al II-lea este mult mai apăsător, atmosfera este mult mai întunecată, aventurile personajului principal sunt mult mai puțin amuzante sau incitante. Primul capitol (al cincilea în cronologia celor două volume alăturate), cel în care apare Jamie Bell în chip de torționar erotic, pare prea lung, iar unele dintre secvențele din bucățile ulterioare par tăiate prea agresiv la montaj. De asemenea, personajul lui Stellan Skarsgård suferă câteva schimbări. În primul rând, chiar dacă scenele de dialog dintre el și Gainsbourg sunt încă foarte bune (iar spectatorul oscilează de la o scenă la alta între căruia dintre ei să îi dea dreptate), ele sunt din ce în ce mai rare și din ce în ce mai puțin digresioniste (adică Bach primește un episod întreg și Beethoven nimic?). Iar Seligman însuși devine progresiv mai antipativ, până când ajunge să se reveleze ca fiind adevăratul villain al poveștii. ”Volumul II” nu mai este o joacă. Lumea îi întoarce fața lui Joe, supunând-o la o întreagă serie de decepții și umilințe, iar Joe însuși întoarce fața lumii. Lars von Trier revine în zona lui „de confort”, undeva între Tarkovski (hai să numărăm referințele, de la Andrei Rubliov la Oglinda) și romantismul german (vezi secvența cea mai reușită, cea a copacului din vârful muntelui, desprins parcă dintr-o pictură a secolului al XIX-lea). 

Se pune problema dacă, puse cap la cap, cele două părți ar forma un tot unitar și dacă această grandioasă epopee a unei nimfomane trebuie judecat ca un singur film sau nu. Evident, nu se poate vorbi despre volumul II fără să vorbești despre primul. O întrebare mai pertinentă (și mai dificilă) este dacă putem să vorbim despre ”Nymphomaniac”, întreg sau pe părți, fără să încercăm să înțelegem ce loc ocupă acest film în filmografia lui von Trier. Uneori mai în glumă, alteori mai serios, von Trier face auto-trimiteri la majoritatea filmelor sale, cel puțin de la „Breaking the Waves” încoace. De exemplu, Jerome îi cere lui Joe să se culce (și) cu alți bărbați, aceeași cerere pe care Stellan Skarsgård i-o adresează lui Emily Watson. Doctrina rigidă a nimfomanelor din prima parte pare să reflecte principiile Dogma '95. Scenele de sex hardcore din „Idioții”, atât de scandaloase la acea vreme, au devenit parcă o apariție banală la von Trier. Și, bineînțeles, există reluarea (ironica?) a secvenței de deschidere din ”Antichrist”, cu aceeași coloană sonoră. Impresia pe care o lasă este că ar încerca, dintr-o lovitură, să facă tabula rasa cu aproape două decenii de filme. 

Dar se întâmplă și altceva aici. ”Nymphomaniac” nu este numai un joc de-a ghicitul și număratul auto-referințelor. Von Trier vorbește și despre modul în care filmele sale au fost percepute și despre toate controversele pe care acestea le-au general. ”Nymphomaniac” este primul său film după auto-cenzura pe care și-a impus-o, în urma declarațiilor... nefericite pe care le-a făcut la Cannes. Și e evident că von Trier are, totuși, ceva de spus în public. Discuțiile dintre Joe și Seligman sunt adevărate „declarații de presă” - despre rasism (discuția despre „negrotei” pare să apere criticile aduse lui Manderlay), misoginism (ca răspuns la acuzațiile primite de ”Antichrist”) și, evident, antisemitism vs. antisionism, exact ceea ce l-a băgat în încurcătură in the first place. E clar că ”Nymphomaniac” nu este un film despre o nimfomană, despre aventurile ei sexuale, despre modul în care societatea o percepe etc. etc. etc. Cu atât mai puțin nu este un film despre dragoste sau despre depresie. În schimb, Lars von Trier își scindează personalitatea între Joe și Seligman și, pe parcursul a peste 4 ore (în versiunea pe care am văzut-o noi) poartă o conversație cu sine însuși. Și trebuie să recunosc că, oricât de schizofrenic sună, von Trier pare extrem de lucid în privința sa. Își cunoaște punctele forte, știe când a greșit și recunoaște că există momente în care, ca om sau ca regizor, pur și simplu nu se poate abține. Cu ”Nymphomaniac” își declară dreptul de a face ce fel de filme vrea, iar efectul asupra spectatorului (1/2 repulsie, 1/2 fascinație) este probabil cel pe care și-l dorește de fiecare dată.

Rating (pentru ambele volume, luate la un loc): 4.5/5

Keyhole (Canada, 2011)

Keyhole

(Canada, 2011)

Regia: Guy Maddin

Cu: Jason Patric, Isabella Rossellini, Udo Kier

Rating: 3/5

Straniu, fascinant, experimental, provocator, neliniștitor - Guy Maddin nu se dezminte. Dincolo de trucurile suprarealiste à la Bunuel, Cocteau sau Lynch, cel mai recent lungmetraj al său este o reinterpretare originală a mitului lui Ulise. Acesta (Jason Patric) este aici un gangster în moda anilor '30, confuz și parțial amnezic, care se întoarce acasă, însoțit de întreaga gașcă, dar și de un prizonier legat și de o misterioasă tânără scăpată de la înec. Casa, însă, este bântuită de tot felul de fantome, de la foști servitori, la soția lui Ulise (Rossellini), copiii și socrul său, fiecare apariție fiind care mai de care mai bizară. Pe măsură ce deschide ușile închise ale casei, încep să îi revină amintirile, iar personajele de pe fundal încep să prindă din ce în ce mai mult relief și mai multă importanță pe măsură ce identitățile lor sunt relevate. 

Nu sunt cel mai mare cunoscător al operei lui Maddin, dar cred că este primul film pe care acesta îl face în digital, decizie destul de radicală, grain-ul imaginii cu care ne-a obișnuit fiind înlocuit de un contrast puternic între lumini și umbre, care - cel puțin inițial - atrag atenția asupra suprafețelor, contururilor, mai degrabă decât compoziției cadrului. Odată ce ochiul se obișnuiește cu acest look, nu sunt prea multe alte surprize. Obișnuitele superpoziții (precum ceața care obscurează parțial anumite secvențe) și efecte de cinema mut, nenumărate simboluri (ceasurile, obiectele pe care Ulise le oferă drept „tribut” soției pentru a putea deschide ușile închise, falusuri etc.) - toate acestea creează acea atmosferă aparte, a unui film dintr-o altă epocă, în același timp familiar și alienant.

”Keyhole” este, garantat, un film dificil, destinat cu precădere amatorilor de cinema alternativ în adevăratul sens al cuvântului. Până la urmă, pe mine m-a convins doar pe jumătate, dar pentru cele 94 de minute ale sale l-am urmărit „cu sufletul la gură”. Întregul film este un puzzle pe care spectatorul este invitat să-l reconstruiască pe măsură ce Ulise și însoțitorii săi retrăiesc momente din trecut. În a doua parte a sa, în special, ”Keyhole” devine o adevărată cursă, simulând un flux al amintirilor, la care sunt martori mai multe personaje, evenimentele retrăite devenind un fel de memorie colectivă a acestora. La final, după ce întreaga tragedie a fost pusă în scenă, fantomele dispar, casa își recapătă decorul inițial, iar „în picioare” rămâne doar fiul lui Ulise, Manners, regizorul invitându-ne, parcă, să reinterpretăm ceea ce am văzut din perspectiva acestuia. 

Comedy Cluj 2012 - Competition Update

Trei filme din competiția Comedy Cluj care mi-au plăcut și pe care le recomand, pentru că probabil nu o să mai existe o a doua ocazie să fie văzute la cinema pentru niciunul dintre ele, nu sunt rele deloc și sunt proiectate de pe pelicule de bună calitate.

Baikonur (Germania/Rusia/Kazahstan, 2011, r. Veit Helmer)

Titlul este dat de un cosmodrom din Kazahstan operat de ruși, dar focusul filmului este pe băștinașii care locuiesc în deșertul din jurul acestui cosmodrom și care trăiesc din fierul vechi care aterizează din cer de fiecare dată când este vreo lansare. Filmul - o coproducție internațională care pare să fi dispus de ceva buget - este foarte melancolic, tonul său este aproape elegiac, iar ritmul este destul de lent, ceea ce face să pară că secvențele nu se leagă foarte bine între ele și că realizatorii au fost nehotărâți. Până la urmă, însă, lucrurile par să se lege în final, iar această impresie de lipsă de coeziune s-ar putea să fi fost doar o problemă de optică din partea mea. Oricum, într-o epocă în care guvernul american nu este dispus să finanțeze NASA, iar Hollywood-ul nu mai este interesat de astronaut ca prototip de erou, este totuși încurajator că cineva ține visul cuceririi spațiale în viață.

UFO in Her Eyes (Germania/China, 2011, r. Xiaolu Guo)

În China rurală, Kwok Yun vede un obiect ciudat pe cer. Imediat după aceea, salvează un turist american (Udo Kier) mușcat de un șarpe, care ulterior îi va trimite niște bani. Șefa satului, însă, va folosi „donația” americanului pentru a re-educa sătenii și a exploata comercial recenta întâlnire extraterestră prin planuri capitaliste de îmbogățire rapidă duse la îndeplinire în stil mao-ist. Filmul de-abia este o comedie, satira este destul de acidă, iar realizatorii par să ia foarte în serios mesajul pe care îl transmit despre distrugerea unei comunității și a unor tradiții. În punctul culminant, sărbătorirea în cerc restrâns a recentelor succese de către membrii „de vază” ai satului este juxtapusă unei revolte a fermierilor împotriva utilajelor de construcție. Pe de altă parte, ”UFO in Her Eyes” are și un stil vizual aparte, profitând la maxim de peisajele zonei și apelând la simboluri (precum copacul de lângă care Kwok Yun vede UFO-ul, care apare în mai multe secvențe înainte să fie tăiat și care este, probabil, identificat cu centrul universului). Sunt lucruri care nu mi-au plăcut atât de mult și probabil nu este un film pentru toate gusturile, dar eu unul nu îmi amintesc să fi văzut vreun alt film ca el. Deocamdată, este favoritul meu din competiție.

The Runway (Irlanda/Luxemburg, 2010, r. Ian Power)

Am vrut să văd acest film pentru că îmi place Demián Bichir (”A Better Life”, ”Savages”), care de data aceasta joacă rolul unui pilor sud-american care se prăbușește lângă un sat din comitatul irlandez Cork și devine tată de împrumut pentru un băiat de nouă ani. Naiv și fermecător, spielberg-ian pe alocuri (se petrece în epoca lui E.T.), dar amintindu-ne și de ”Son of Rambow”, ”The Runway” este probabil cel mai plăcut film din întreaga competiție. Nu este un film eminamente de festival și ar merita să aibă o ieșire ceva mai amplă pe ecrane (chiar și pe la noi). Un alt atu este coloana sonoră, o combinație de rock-'n-roll și blues american care reușește ca prin minune să se potrivească cu povestea.

TIFF 2012 - Days 5 & 6 (Excerpts)

Proiecția în aer liber a lui Iron Sky a fost unul dintre evenimentele pe care le așteptam cel mai mult de la acest festival și nu am fost dezamăgit. Filmul în sine este un eveniment - după ani de zile de adunat bani prin orice mijloace posibile, realizatorii au făcut un film de „doar” 8,5 milioane de euro, care din punctul de vedere al efectelor speciale și al spectacolului se poate lua la întrecere cu mega-producții hollywood-iene. Am fost foarte impresionat de cât de bine arată filmul și m-am distrat destul de bine pe toată durata lui (bine, eram și în frame of mind-ul potrivit). Evident, nu avem de-a face cu cel mai bun scenariu scris vreodată, iar gag-urile sunt oarecum anticipabile. Filmul parodiază filme cu naziști, stereotipuri naziste, chiar și alte parodii cu naziști. Personajele sunt, în mare, cam cele de la care ne-am aștepta într-un astfel de film: un erou care este non-arian, o nazistă cu inimă de aur, logodnicul ei militar cu ambiții nemăsurate, un președinte care NU este Sarah Palin sau Udo Kier într-un rol pe care numai Udo Kier l-ar putea juca. M-a surprins, în schimb, finalul oarecum pesimist, în cheie minoră, care - având în vedere contextul festivalului - ne trimite cu gândul la Dr. Strangelove. Un gest de curaj din partea realizatorilor, care oarecum subminează nonșalanța de până atunci.

Inni este cel mai recent documentar/film de concert al trupei Sigur Ros (unul dintre membrii căreia este în componența juriului TIFF de anul acesta). Din punctul de vedere al unuia care nu este fan (dar nici detractor), partea muzicală nu a contat atât de mult, deși pare să fie o reprezentare favorabilă pentru trupa islandeză. În ceea ce privește partea cinematografică, filmul are un look aparte: rezoluția imaginii mică, compoziții mai degrabă abstracte sau predilecția pentru close-up-uri amintesc de concerte de arhivă din anii '60. Într-un fel, ”Inni” este un anti-”Shine a Light”, un film de concert alienant, parcă venit de pe altă lume.

Am reușit să văd și un film din Competiția Oficială - Lena, de Christophe Van Rompaey și nu a fost chiar rău. Personajul titular este o fată de 17 ani, olandeză/flamandă de origine poloneză, supraponderală, care face voluntariat la o grădiniță, ia lecții de dansuri populare americane (I know...) și se implică într-un straniu triunghi amoros alături de un mic hoțoman de vârsta ei și tatăl acestuia, un molâu pasionat de jazz. Filmul mi-a amintit oarecum de „Lovely Rita”, primul film al Jessicăi Hausner, pe care l-am văzut în competiție la prima ediție a TIFF, acum mulți ani, deși comparația pare mai mult una strict subiectivă. ”Lena” are un ritm bun și acțiunea se desfășoară gradat, Van Rompaey dezvăluind încet destinul personajului principal, dintr-o perspectivă oarecum neutră. Filmul nu are prea multe calități vizuale, mizând mai degrabă pe calitatea interpretărilor și pe impactul emoțional al poveștii. Îl văd mai degrabă ca pe un posibil candidat la un premiu de interpretare pentru non-profesionista Emma Levie.

Melancholia (Danemarca/Suedia/Franța/Germania, 2011)

Melancholia

(Danemarca/Suedia/Franța/Germania, 2011)

Regia: Lars von Trier

Cu: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Kiefer Sutherland, Charlotte Rampling, John Hurt, Udo Kier

Rating: 4/5

Excelentul prolog al filmului, alcătuit dintr-o serie de imagini apocaliptice în slow-motion, acompaniate de preludiul la ”Tristan și Isolda” de Wagner, se va dovedi a fi compus din fragmente disparate ale finalului, in care Terra va fi lovită de o imensă altă planetă albastră denumită Melancholia, care „se ascundea” în spatele soarelui. După această demonstrație de cinema total, începe și „prima parte” a filmului, care aduce un pic cu primul film Dogma, ”Festen”, de Thomas Vinterberg (deși von Trier încalcă toate vechile „reguli”). Nunta lui Michael și Justine (Dunst) este „sabotată” de depresia din ce în ce mai pregnantă a acesteia din urmă și exasperarea organizatorilor petrecerii (sora și cumnatul Justinei). Odată eșuată nunta, Justine devine aproape catatonică, iar partea a doua a filmului (cel puțin începutul ei), se concentrează asupra surorii sale Claire (Gainsbourg). Aceasta este speriată de amenințarea planetei Melancholia, în ciuda asigurărilor date de soțul ei (Sutherland). Dar, bineînțeles, așa cum prologul face foarte clar, iar Justine este convinsă că se va întâmpla, nu există scăpare...

Sunt atât de multe legături cinematografice de făcut pentru ”Melancholia” încât nu aș știi de unde să încep. Dar cele mai multe sunt destul de evidente, fiindcă în timpul filmului îmi tot treceau prin minte lucruri de genul „ah... tabloul lui Bruegel din Solaris!”, „uite, Festen!”, „o Ofelie... încă una...”, „umbrele copacilor parcă ar fi din Anul trecut la Marienbad...” și așa mai departe. Asta ca să nu mai spunem de cât de mult se aseamănă sau nu cu celelalte filme ale lui von Trier. Este foarte diferit de experimentele Dogma sau ”Dogville”, continuă, atât din punct de vedere tematic cât și vizual ideile din ”Antichrist”, dar - aș spune - nu este foarte îndepărtat nici de ”Epidemic”, un alt film apocaliptic (dar fără Wagner).

Ce trebuie spus este că această planetă despre care nimeni nu vorbește în prima parte a filmului și de care toți se înspăimântă în a doua, este o uriașă metaforă. La fel ca și duhurile rele din ”Antichrist”, Melancholia pare să fie invocată de protagonista filmului, a cărei depresie pare să se manifeste sub forma acestui gigant albastru și ale cărei impulsuri se manifestă în lumina fantomatică a planetei (fie că profanează terenul de golf scump al cumnatului său sau doar se întinde goală pe marginea unui râu). Kirsten Dunst nu numai că face cel mai bun rol al său, dar intră foarte bine în pielea unui personaj care suferă de o depresie profundă, chiar cu manifestări psihotice. Ea vrea să moară și, odată cu ea, să dispară întreaga omenire, iar planeta nu face decât să-i îndeplinească această dorință. Probabil de aceea este singura care rezistă în fața cataclismului.

”Melancholia” este unul dintre cele mai bune filme care au ajuns pe ecrane în România anul acesta și pare destinat să devină cel mai mare succes național al unui film de von Trier. Bineînțeles, este cel mai „comercial” film al său, dar nu este, așa cum mârâie autorul, un film pe care orice alt regizor l-ar fi putut face. Dar este un gen de film oarecum neobișnuit pentru el. Sigur, von Trier a mai ales în trecut genuri populare (muzicalul, serialul TV, horror-ul) pe care le-a îmbogățit cu propriile-i obsesii, dar niciunul nu pare la fel de atrăgător ca filmul-catastrofă. Apocalipsa după von Trier reușește să fie în același timp zgomotoasă, la scară planetară, dar și intimă, melancolică.