TIFF 2011 - Postscript

Mă gândeam să termin cu TIFF-ul de anul acesta pe un ton mai personal (ceea ce nu prea îmi stă în obicei). După 10 ediții de TIFF, s-au schimbat multe, din toate punctele de vedere. Când am auzit prima dată de ideea lui Tudor Giurgiu, cu câteva luni înainte de festival, părea greu de crezut că va ieși ceva ca lumea (deși, spre deosebire de alți comentatori, mie nu mi s-a părut niciodată imposibil).

La prima ediție, am văzut 8 filme și, sincer, mă bucuram să văd orice film. În ultimele zece zile, am fost la 31 de proiecții, cu programul 80% gândit înainte ca festivalul să înceapă, fără să îmi las prea mult loc pentru improvizații. Între 2002 și 2011 s-au adunat câteva zeci/sute de filme și realizatori pe care i-am descoperit la TIFF. Și vreau să fie clar un lucru: în toții anii ăștia, nu mi-a păsat de altceva decât de filme. Sunt bucuros că festivalul aduce concerte, piese de teatru, sponsori, invitați străini etc., dar aceștia nu m-au interesat niciodată. În rest, nu s-au schimbat multe. Distribuția și disponibilitatea filmelor bune în România nu s-a îmbunătățit (poate chiar din contră). TIFF-ul este singura perioadă de normalitate.

Nu știu cum o să fie pentru mine TIFF-ul din anii următori. Probabil mult mai sărac, deși el va crește în continuare. Are nevoie doar ca entuziasmul publicului să crească în același ritm. Nu sunt nici optimist, nici pesimist în privința viitorului. Ce va fi va fi și spun acest lucru fără să am pretenția de a fi profund. Mă consider printre cei care au susținut TIFF-ul (mii de consumatori și plătitori de bilete) și sper să rămân la fel și în continuare. Pe cât este posibil...

Victor Buzura

TIFF 2011 - Topuri

Top 12 Competiție

„La vida útil”

1. La vida útil (Federico Veiroj) - 3.5/5

2. Principii de viață (Constantin Popescu) - 3.5/5

3. Sin retorno (Miguel Cohan) - 3.5/5

4. Eldfyall/Vulcanul (Runar Runarsson) - 3/5

5. Adem/Oxigen (Hans van Nuffel) - 3/5

6. Apflickorna/Maimuțe (Lisa Aschan) - 3/5

7. The Untitled Kartik Krishnan Project (Srivinas Sunderrajan) - 2.5/5

8. Kongavegur/Aleea regelui (Valdis Oskarsdottir) - 2.5/5

9. Das Letzte Schweigen/Tăcerea (Baran Bo Odar) - 2.5/5

10. The Imperialists Are Still Alive! (Zeina Durra) - 2/5

11. Mabul/Potopul (Guy Nattiv) - 2/5

12. V subbotu/O sâmbătă obișnuită (Alexander Mindadze) - 2/5

Bonus Top 10

pentru filmele din afara competiției pe care le-am văzut în cadrul TIFF 2011

„Cave of Forgotten Dreams”

1. Cave of Forgotten Dreams (Werner Herzog) - 4/5

2. Mistérios de Lisboa (Raoul Ruiz) - 4/5

3. Les Amours imaginaires (Xavier Dolan) - 4/5

4. Le quattro volte (M. Frammartino) - 4/5

5. Yoyo & Tant qu'on a la santé (Pierre Etaix) - 4/5

6. Nader and Simin, a Separation (Asghar Farghadi) - 3.5/5

7. I Saw the Devil (Kim Jee-woon) - 3.5/5

8. Turin Horse (Tarr Bela) - 3.5/5

9. Singularidades de uma Rapariga Loura (Manoel de Oliveira) - 3/5

10. Vénus noire (A. Kechiche) - 3/5

”I Saw the Devil”

Altceva?

Vroiam să fac și un top 5 cu cele mai proaste filme, dar nu am destule care să fie chiar așa de dezastroase. Nominalizez „Tatăl fantomă” ca cel mai prost film românesc pe care l-am văzut la TIFF 2011 (deși au fost proiectate și altele care sunt mai slabe) și „Imperiul asasinilor” ca cel mai lame film cu arte marțiale (deși Freud ar avea ce analiza din el). În rest, m-au mai dezamăgit „La vida de los peces” și - păstrând proporțiile - „Pina” lui Wim Wenders. „Loverboy”-ul lui Mitulescu e destul de slab, dar, sincer, mai bun decât mă așteptam... În final e penibil, dar prima jumătate de oră are câteva sclipiri frumoase. Și ar mai fi „Año bisiesto”, care mi s-a părut interesant, dar poate o a doua vizionare m-ar face să-l apreciez la justa valoare.

TIFF 2011 - Palmares & Interpretarea rezultatelor

Trofeul Transilvania

• Fara cale de-ntors / Sin Retorno
• Miguel Cohan
• Argentina, Spania, 2011 

Premiul pentru Cea mai bună Regie (Ex-aequo)

• Vulcanul / Volcano
• Rúnar Rúnarsson
• Danemarca, 2011

Premiul pentru Cea mai bună Regie (Ex-aequo)

• Principii de viata / Principles of life
• Constantin Popescu
• România, 2011

Premiul Special al Juriului

• O viata insemnata / La vida util
• Frederico Veiroj
• Spania, 2011

Premiul pentru Cea mai Bună Interpretare

• Élodie Bouchez (Imperialistii n-au murit! / The Imperialists are Still Alive!)
• Zeina Durra
• SUA, 2011

Premiul pentru Cel mai Bun Scenariu

• Fara cale de-ntors / Sin Retorno
• Miguel Cohan
• Argentina, Spania, 2011

Premiul pentru Cea mai bună Imagine

• Linda Wassberg (Maimute / She Monkeys)
• Lisa Aschan
• Suedia, 2011

Premiul FIPRESCI

• Muntele rosu / Tilva Roš
• Nikola Ležaić
• Serbia, 2011

Premiul Publicului

• Oxigen / Oxygen
• Hans Van Nuffel
• Belgia, 2011

Premiul de Excelenţă

• Lucian Pintilie

Premiul pentru Întreaga Carieră

• George Motoi

Premiul pentru Întreaga Carieră oferit unei personalităţi din cinematografia europeană

• Michael York & Michele Placido

Premiul special pentru contributia adusă la Cinematografia Mondială

• Jacqueline Bisset

Premiul Special al celei de-a X-a ediţii TIFF

• Marin Karmitz

Premiul Special al celei de-a X-a ediţii TIFF

• Oleg Mutu

Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secţiunea lung metraj

• Morgen
• Marian Crisan
• România, 2011

Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secţiunea scurt metraj

• Bora Bora
• Bogdan Mirica
• România, 2011

Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru debut

• Periferic / Outbound
• Bogdan George Apetri
• România, 2011

Premiul pentru Cel mai Bun Scurt Metraj din secţiunea Umbre (ex-aequo)

• Ninja / Ninjas
• Dennison Ramalho
• Brazilia, 2011

Premiul pentru Cel mai Bun Scurt Metraj din secţiunea Umbre (ex-aequo)

• Danny Boy
• Marek Skrobecki
• Elvetia, Polonia, 2011

Premiul Let’s Go Digital!, pentru cel mai bun film realizat în cadrul LGD!

• Gand+uri
• Radu Sticlea, Iulia Colban, Felicia Simion
• România, 2011

Premiul Competiţiei Locale (Ex-aequo)

• Jucaria / Jatekszer
• Punkosti Laura
• România, 2011

Premiul Competiţiei Locale (Ex-aequo)

• Casa Blanca 1PM
• Octavian Fedorovici
• România, 2011

Menţiune Specială în cadrul Competiţiei Locale

• oferit de Fabrica de Pensule
• Oda
• Petter Ana
• România, 2011

Premiul HBO pentru Cel mai bun scenariu de lung metraj din cadrul Concursului Naţional de Scenarii organizat de HBO România în parteneriat cu TIFF

• Paul Cioran (De-aici va descurcati singuri)
• România, 2011

Premiul HBO pentru Cel mai bun scenariu de scurt metraj din cadrul Concursului Naţional de Scenarii organizat de HBO România în parteneriat cu TIFF

• Marian Enache (Burnt Out)
• România, 2011

Premiul HBO pentru Cel mai bun scenariu de documentar din cadrul Concursului Naţional de Scenarii organizat de HBO România în parteneriat cu TIFF

• Matei-Alexandru Mocanu (O crima banana)
• România, 2011

 INTERPRETAREA REZULTATELOR

- în principiu, sunt de acord cu palmaresul competiției oficiale, singurul asupra căruia pot să mă pronunț. „Sin retorno”, marele câștigător (Trofeul Transilvania & cel mai bun scenariu) este clar în top 3-ul personal (btw, o să pun un top 12 al competiție și alte topuri bonus probabil mâine seară).

- singurul premiu care mi se pare contestabil este cel de interpretare. Élodie Bouchez nu iese cu nimic în evidență în „Imperialiștii n-au murit!” și au fost alte interpretări mult mai puternice/convingătoare/provocatoare (Vlad Ivanov, bătrânul din „Vulcanul”, oricare actor din „Sin retorno”, chiar și Khartik Krishnan...)

- îmi pare bine că prostii gen „O sâmbătă obișnuită”, „Tăcerea” sau „Potopul” nu au primit nimic...

- ”Ninjas”, unul dintre scurtmetrajele Umbre premiate, mi-a plăcut mult și îmi pare bine că se regăsește în palmares. ”Danny Boy” nu am văzut...

- premiile de excelență/întreaga activitate nu le comentez că nu are rost. Mi se pare doar că Pintilie a fost recompensat cam târziu, deși datorită faptului că ne aflăm la mitica ediție a X-a, premiul are farmecul său.

TIFF 2011 - Ziua a VIII-a: Ziua cu filme românești

Zilele acestea se proiectează la TIFF filme românești. De obicei, nu îmi place să văd prea multe filme românești la TIFF, pentru că urmează să iasă pe ecran oricum, fie în toamnă, fie anul următor. Însă mi-a surâs ideea de a vedea 3 filme românești unul după altul la „Florin Piersic” și în plus speram să găsesc măcar un film bun, fiindcă startul cinematografic românesc de anul acesta a fost destul de slab (cu excepția excepțiilor: „Aurora”)

Să începem așadar cu filmul din competiție, Principii de viață, al doilea lungmetraj al lui Constantin Popescu. Acesta vine la un an după foarte diferitul „Portretul luptătorului la tinerețe”, un film foarte diferit, deși o mare parte din crew a lucrat la ambele filme (inclusiv DP-ul Liviu Marghidan). „Principii de viață”, însă, este bazat pe un (nou) scenariu de Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu, deci seamănă mai mult cu un film al „noului val”: acțiunea se petrece într-un interval de 24 de ore, este urmărit un singur personaj în detaliu și este compus în principal din planuri-secvență. În centrul acțiunii este personajul jucat de Vlad Ivanov (în, cred, primul său rol cu adevărat principal), un mic dictator middle-aged, care se poartă superior și sfidător cu toată lumea și pe care nimeni nu pare să îl placă. Vrea să pară un om de succes și nu face anumite lucruri „din principiu”. Însă sunt alte „principii” cele pe care le moștenește fiul său ușor rebel de 15 ani. Filmul este inteligent și lasă acea impresie de simplitate comună atâtor filme românești bune din ultimii ani. Este unul dintre filmele bune din competiție.

Dar superstar-ul zilei a fost, cu siguranță, filmul lui Mitulescu venit proaspăt de la Cannes, Loverboy, reunind o mare parte din echipa care a făcut „Eu când vreau să fluier, fluier”, diferența esențială fiind că Mitulescu este acum regizor. Nu mă așteptam la prea mult, dar, cel puțin inițial, filmul m-a surprins plăcut. Prima jumătate de oră este aproape lecție de cinema, la disciplinele regie, montaj și imagine (semnată de neobositul Marius Panduru). A doua parte a filmului este mai slabă, în special fiindcă cei doi protagoniști trebuie să ducă mai mult greul filmului (și niciunul nu mi se pare încă matur ca actor, deși Piștereanu a progresat vizibil față de anul trecut) și din cauza unei lipse de decizie și îndrăzneală a scenariului, care pare să intre pe o traiectorie previzibilă pe care nu o părăsește în niciun moment.

Între aceste două filme a fost și oaia neagră – Tatăl fantomă, debutul lui Lucian Georgescu, co-scris de Barry Gifford (romancier și scenarist, printre altele, al lui ”Lost Highway”). În film, Marcel Iureș – bine distribuit – este un profesor american venit în România să își traseze genealogia familiei. Urmează o călătorie prin sate în Moldova, alături de o angajată a departamentului de arhive, în căutarea unui bătrân evreu, prieten de familie, care se plimbă din loc în loc cu o caravană cinematografică. Deși a început bine, era imposibil să nu o ia pe arătură la un moment dat. Iar acest lucru s-a întâmplat pe la jumătate, când povestea este garnisită din plin cu o poveste paralelă care include corupție locală, spionaj, glume proaste care se soldează cu trecerea personajului jucat de Mimi Brănescu pe lumea cealaltă și o moștenire impresionantă.

TIFF 2011 - Ziua a VI-a: Sfârșitul e aproape...

Cele două titluri (înșelătoare) din Competiția oficială prezentate astăzi sugerează catastrofe naturale: Vulcanul și Potopul.

Primul este o dramă islandeză, debutul în lungmetraj al lui Rúnar Rúnarsson. Personajul principal este un proaspăt pensionat pe nume Hannes (actorul aduce cu un Herzog mai bărbos și mai morocănos), care inițial este suicidar, dar încet încet apare dorința de a se schimba și de a-și reface relațiile cu soția și copiii, afectate de atitudinea sa mohorâtă. Mi-a plăcut filmul, este frumos filmat și bine jucat (posibil premiu de interpretare). Drama personajului este autentică, schimbarea sa este credibilă, iar decizia pe care acesta o ia înspre finalul filmului vine ca o concluzie logică a ce am văzut până atunci.

„Potopul”, în schimb, provine din Israel/Canada și aduce a A Serious Man light… Foarte light. Este o semi-dramă manipulantă, avându-l în prim-plan pe tânărul Yoni (care urmează să aibe Bar Mitzvah-ul peste câteva zile) și familia sa foarte disfuncțională: mama e adulteră, tatăl e suspendat de la lucru pentru că e stoned toată ziua, iar ambii părinți preferă să îl țină pe fratele oligofren al lui Yoni într-o instituție… Cam multe drame pentru un film atât de mic. Și, cu excepția unei singure scene (care se petrece într-o barcă), nu mi-a plăcut deloc cum a fost filmat (e drept, însă, că nici proiecția cu a fost corespunzătoare).

TIFF 2011 - Ziua a VI-a: Pe cai...

Piesa de rezistență a zilei (Ziua Maghiară, btw) a fost ultimul și ultimul film al lui Bela Tarr, Calul din Torino. Lung de două ore și jumătate, filmul e compus din doar aproximativ 30 de cadre și povestește șase zile din viața unui fermier/țăran cu pareză de braț drept și a fiicei sale de care depinde pentru cele mai simple sarcini. Între timp, afară e o furtună continuă, puțul seacă, calul nu vrea să mănânce și la sfârșit lumea va fi cuprinsă de întineric. Nu are farmecul aproape păgân al lui Satantango, nici complexitatea și meticulozitatea cu care acesta este realizat, dar pare să fie plasat în același cadru atemporal amenințat de aceeași apocalipsă rurală. Totuși, în ciuda excesului de formalism, e o experiență cinematografică aproape unică și merită savurată pe cât se poate.

lllégal e un film belgian despre imigranți ilegali etc. etc. etc. Am impresia că unele chestii factuale sunt exagerate for dramatic purposes, ceea ce e ok, dar filmul lasă impresia de inconsecvență: îmi vine greu să cred că, în Belgia, poliția te poate controla pe stradă numai că are ea chef așa, medicii nu răspund decât la cazurile grave (cum îți dai seama?) dintr-o instituție semi-penitenciară, iar polițiștii/gardieni bat cu sadism imigrantele (câte 5-6 pe una), dar, în schimb, avocatul (plătit de același stat) se dă de trei ori peste cap aproape ca să facă dreptate. Altfel, filmul e bine făcut, dar m-a lăsat rece.

COMPETIȚIA OFICIALĂ

Das letzte Schweigen (Tăcerea) este un thriller absolut banal care se mișcă previzibil din punctul A în punctul B în punctul C ș.a.m.d. Risipă de imagini și de actori.

Sin retorno, în schimb, este un film foarte bun. Nu știu nimic despre filmele din competiție înainte să le văd, dar cele mai multe nu reușesc să mă surprindă. ”Sin retorno”, însă, este imprevizibil, încât de fiecare dată când crezi că știi ce va urma, filmul te surprinde, fără să folosească trucuri ieftine (de gen deus ex machina). În schimb, scenariul pune personajele în situații credibile, dar de conflict intens, iar în ultima treime folosește elipse temporale (prima de câteva luni, a două de trei ani jumate) pentru a accelera ritmul care ne duce înspre deznodământ, creând și suspans în același timp. Are toate șansele să câștige fie un premiu de interpretare, fie cel de regie, sau chiar Trofeul Transilvania (având în vedere că America Latină e favorizată, 4 din cele 11 trofee mergând înspre ea, versus 3 pentru filme românești și 2 pentru Europa nordică).

TIFF 2011 - Zilele 4&5: Iubiri imaginare, Venus și filme din competiție

Les Amours imaginaires este de departe highlight-ul acestor două zile. Al doilea film al Quebecois-ului de doar 21 de ani Xavier Dolan (care și interpretează unul dintre cele trei roluri principale) este seducător și retro, aparținând atât cinema-ului independent francofon cât și culturii pop. Aventurile celor doi protagoniști infatuați de același Adonis sunt comentate indirect de un cor compus de alți amorezi neîmpliniți care își povestesc eșecurile amoroase camerei precum unui terapeut.

Vénus noire este realizat de Abdellatif Kechiche (un regizor cu pedigree) este aproape exagerat de lung, dar este bazat pe o poveste adevărată și arată ca un epic realizat cu mijloace puține care stoarce interpretări epocale (ca să folosesc un termen kinskian) de la actorii săi. Funcționează destul de bine și ca o metaforă despre cinema de artă vs. mass entertainment vs. exploitation vs. pornografie.

Competiția oficială continuă să fie mediocră. The Imperialists Are Still Alive! a binedispus publicul, dar nu știe dacă vrea să fie o comedie romantică plasată într-un New York multicultural și hipster-os sau o dramă cu substrat politic. Kongavegur (Aleea regelui), al doilea film al regizoarei islandeze Valdís Óskarsdóttir (care s-a remarcat inițial ca monteur pentru filme precum ”Festen” sau ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind”) are acel aer de comedie neagră nordică absurdă care prinde la TIFF (vezi ”Noi albinoi”), dar finalul nu convinge și lasă impresia de improvizație nereușită. Și, în final, La vida util este filmul uruguayan al competiției și cel care mi-a plăcut cel mai mult până acum. Personajul principal este un angajat al cinematecii din Montevideo care, odată ce aceasta dă de necazuri financiare, decide să își ia soarta în mâini asemenea eroilor din filmele sale: dă un discurs memorabil (după Mark Twain) unei clase de avocați în devenire, dansează stângaci pe treptele tribunalului și o cucerește simplu pe femeia dorită. Filmul are un aer de nostalgie numai potrivit.

Din compțetiția de scurtmetraje horror&fantasy reținem brazilianul Ninjas, al lui Denisson Ramalho, un film foarte bine ancorat într-o realitate dură, dar în același timp foarte raw și inventiv, încât a fost prea mult pentru o parte din public.

TIFF 2011 - Ziua a III-a: Competiție, Herzog și Mistere din Lisabona

Ieri au avut loc primele proiecții a două dintre cele mai bune filme din TIFF-ul de anul acesta: Mistérios de Lisboa (Raould Ruiz, 2010) și Cave of Forgotten Dreams (Werner Herzog, 2010).

Primul dintre acestea este un film maraton, de 4 ore și jumătate (cu o pauză de 15 minute aproximativ a mijloc), o impresionantă frescă socială plasată în Franța, Spania și Italia din jurul anului 1800, după romanul foileton al lui Camilo Castelo Branco. În centrul filmului stă un preot care investighează secretele diferitelor sale cunoștiințe (din toată păturile sociale), prin intermediul a câteva zeci de povești într-o poveste. Mi-a amintit de un film polonez mai vechi pe care l-am văzut recent, „Manuscrisul de la Saragossa”, care însă se juca mult mai mult cu poveștile spuse de personaje. Dincolo de poveste, „Misterele Lisabonei” este un film extraordinar de frumos, pictural, ceva total  neobișnuit pentru o producție care a fost (măcar parțial) concepută și pentru micul ecran. Lumina naturală este folosită pe cât posibil (nu e chiar ”Barry Lyndon”, dar nici nu cred că vrea să fie), iar planurile secvență bine regizate te țin cu sufletul la gură. Filmul emană un calm, o liniște care invită la meditare, dar, în același timp, lasă micile drame de pe ecran să se desfășoare în ritmul lor natural.

„Peștera viselor uitate” este ultimul documentar al lui Werner Herzog, despre peștera Chauvet, picturile eu vechi de 30.000 de ani, oasele preistorice conservate și cercetătorii care o studiază. Problematic este că, la fel ca și Win Wenders cu ”Pina”, și regizorul german stabilit în Los Angeles a decis să filmeze în 3D, chiar dacă în interiorul peșterii dispune de foarte puțină lumină. Cu toate acestea, cred că Herzog a câștigat pariul cu noul format. Shaky-cam-ul și apropierea de stâncile pictate creează o experiență foarte viscerală (chiar dacă, poate, întoarce stomacul unora). Avem ocazia să vedem cum fiecare linie trasată interacționează cu relieful peșterii, cu șanțurile, depresiunile și zgârieturile de gheare de urs de pe pereții care au fost folosiți drept șevalet. Uneori, avem impresia că putem să privim într-o crevasă dacă întoarcem capul numai un pic la dreapta sau la stânga. Este prima dată când obiectele dintr-un film 3D nu îmi par mai mici decât sunt în realitate, ba chiar mă copleșesc, grație insistenței lui Herzog de a se apropia cât de mult cu camera de filmat de aceste picturi extraordinare. Fascinat de ideea de proto-cinema pe care aceste picturi i-o sugerează, Herzog ne invită să îi admirăm filmul pe pereții unei alt fel de peșteri – sala de cinema.

Regizorul își narează, ca de obicei, filmul în stilul propriu. Acest lucru poate aliena pe unii, dar eu îl găsesc seducător. El nu caută să facă neapărat un film despre o peșteră pictată din Franța, ci un film despre umanitate. Post-script-ul filmului și ai săi crocodili mutanți albinoși este criptic și aduce o notă de pesimism unui film care celebrează spiritul creator al omului timpuriu. Dar este concluzia perfectă a unui film care are defectele sale, dar este seducător, devastator și nu poate fi comparat cu nimic altceva, la fel cum Herzog însuși și filmele sale există într-o lume numai a lor.

-------------------------------------------

Shadows Short: ”Night Fishing”/”Paranmanjang”

Filmat integral cu un iPhone 4 (asistat de un buget serios pentru lumini, ceva efecte speciale, filmări subacvatice etc.) și premiat la Berlin, filmul realizat de frații coreeni Park (Chan-kyong și mai celebrul Chan-wook) este o povestea absurdă, suprarealistă, cu un pescar bântuit de o fantomă (or the other way around…) Aduce a horror japonez de prin anii 60-70, în special secvențele de noapte, care apar în alb-negru, semănând cu planuri din „Onibaba”, deși acesta este probabil mai degrabă un reper de-al meu decât al realizatorilor. În „distribuție” mai apare și o trupă de muzicieni îmbrăcați în negru, care impun atmosfera funestă încă din prologul filmului propriu-zis. În ciuda faptului că sare destul de abrupt de la un tablou la altul, a calității nu tocmai grozave a imaginii și a faptului că nu pare să aibă durata potrivită (la 33 de minute, se situează undeva între scurt-metraj și mediu-metraj…), în ciuda toturor acestora, mie mi-a plăcut și am apreciat efortul de a face un film ușurel, bazat pe o singură idee, cu priză (bănuiesc) la public.

Competiția de lungmetraj: ”The Untitled Kartik Krishnan Project”

 

Filmul indian din competiție aparține unui foarte tânăr regizor și a fost realizat cu mijloace minime, timp de un an, filmând în week-end. Evident, nu putem pretinde foarte multe de la un astfel de film și, într-adevăr, lipsa de mijloace se simte. Cea mai mare parte a filmului este în alb-negru, doar finalul este color, există tot felul de artificii audio-vizuale care lasă impresia de amatorism și filmul are pe alocuri lungimi care m-au făcut să mă gândesc că ar fi fost receptat mai bine sub formă de scurtmetraj. Cu toate acestea, interpretările sunt (neașteptat de) bune, iar unele cadre atestă talentul vizual al regizorului. Povestea este despre un IT-ist care are o idee pentru un film, contactează un regizor și încearcă să pornească proiectul (fără titlu), dar fără niciun rezultat. În final, însă, are loc o schimbare de ton, care ne face să reprivim tot ce am văzut până atunci dintr-o altă perspectivă… Mai SF, așa… ”Proiectul fără titlu al lui Kartik Krishnan” este genul de film pe care îmi place să îl văd la TIFF (nu neapărat în competiție): imperfect, rough around the edges, dar onest și cu șpil. Sper să mai aud de regizorul Srinivas Sunderrajan, chiar dacă nu îi voi recunoaște numele decât în scris.

TIFF 2011 - Ziua a II-a (cont'd)

Pina este un tribut adus coregrafei și dansatoarei Pina Bausch, recent dispărută dintre noi, realizat de Wim Wenders în 3D (!) cu ajutorul trupei de dansatori pe care Pina o păstorea. Acesta nu este genul de film 3D cu care ne-am obișnuit (producții scumpe americane pentru copii), însă nici nu este mult mai mult decât o instalație într-un muzeu. Wenders a fost foarte preocupat de aspectul tehnic și a reușit să evite efectul acela de blur care apare când personajele se mișcă prea repede. De asemenea, ține destul de bine obiectele în focus și în lumină (ceea ce colegii săi care fac filme cu pirați nu prea își dau seama că trebuie să facă). Însă, chiar priviți din rândul al treilea, unde am stat eu, dansatorii Pinei păreau o trupă de liliputani dansând pe o scenă în miniatură (precum scena în miniatură pe care chiar o vedem la un moment dat). Acest efect este accentuat de unghiurile înalte de filmare (folosite destul de des) și distrage atenția.

Dansurile Pinei Bausch sunt însoțite de muzica lui Stravinski, de jazz american sau chiar de Bălănescu Quartet. Toate explorează limitele expresiei artistice prin mișcarea corpului și toți dansatorii încearcă să-și elibereze forța interioară prin dans. Coregrafiile sunt foarte musculare, foarte viscerale, acaparante… Sincer, nu văd de ce a fost nevoie de 3D pentru a capta aceste lucruri. Dimpotrivă, îl găsesc mai degrabă alienant. Evident, nu sunt mare fan al 3D-ului, dar cred că pot să apreciez dacă este bine folosit. „Pina” nu m-a convins. Aștept să văd ce îmi propune Herzog deseară și a sa peșteră a viselor uitate. „Pina” va fi distribuit și pe ecranele din toată țara (hopefully), începând cu 9 septembrie.

Sala samobójców (Camera sinucigașilor) este un film polonez din 2010, regizat de Jan Komasa, prezentat în cadrul secțiunii Wasted Youth. Sincer, tema aceasta a adolescentului chinuit începe să mă lase din ce în ce mai indiferent, dar m-am gândit să îi dau o șansă filmului polonez. În centrul acțiunii este Dominik, un tânăr răsfățat și privilegiat de 18 ani, care urmează să își dea bacalaureatul, dar suferă o depresie severă după un incident jenant cu un coleg de-al său. Dominik se retrage, astfel, în lumea virtuală, unde găsește un joc/chat-room numit „Camera sinucigașilor”. Dacă primele 20-30 de minute ale filmului sunt foarte bune, în momentul în care aventurile virtuale ale lui Dominik încep să fie redate sub formă de animație 3D pătrățoasă, acestuia i se rupe firul. De aici înainte, „Camera sinucigașilor” devine din ce în ce mai incoerent, mai implauzibil și mai neplăcut (nu în sensul bun al acestor cuvinte). Rămânem cu interpretarea foarte reușită a lui Jakub Gierszal în rolul principal și a Agatei Kulesza și a lui Krzysztof Pieczynski, care îi joacă pe părinții de succes, dar neglijenți ai lui Dominik.