Zero Dark Thirty (SUA, 2012)

Zero Dark Thirty

(SUA, 2012)

Regia: Kathryn Bigelow

Cu: Jessica Chastain, Jason Clarke, Kyle Chandler, Mark Strong

Rating: 4/5

Înainte să începem, aș vrea să spun că ce s-a întâmplat cu filmul acesta și întreaga campanie de denigrare a sa ar trebui să fie inadmisibil. Nu deranjează atât de mult că așa-ziși liberali de la Hollywood și din presă au cerut boicotul filmului demonstrându-și de fapt propriile prejudecăți cât faptul că senatori și congressmeni și-au băgat nasul, intervenind politic în ceea ce nu este în sine decât un concurs pentru niște statuete aurite. Alte filme cu șanse la Oscar au fost de asemenea atacate în mod similar, inclusiv ”Lincoln”, ”Django Unchained” și chiar și ”Argo”, dar în niciun caz efectul nu a fost atât de devastator și lucrurile care s-au spus nu au fost atât de oribile. Să-mi fie cu iertare, dar să o compari pe Bigelow cu Leni Riefenstahl denotă o severă lipsă de cunoaștere a istoriei lumi și a cinema-ului.

Din punctul meu de vedere - și acum intrăm în partea de analiză propriu-zisă - ”Zero Dark Thirty” nu numai că nu sprijină tortura, dar nici măcar nu sunt sigur că susține vânarea și asasinarea lui Bin Laden. Secvența raidului final nu este prezentată ca un triumf, ci se insistă pe erorile care au avut loc (în special prăbușirea unuia dintre elicoptere) și pe victimele colaterale, precum tinerele femei care sunt eliminate de trupele Seal la fel de expeditiv precum Osama însuși. Până să ajungem însă în acest moment, personajul central al acestei drame care se întinde pe aproape o decadă este o foarte ambițioasă agentă CIA, care face din prinderea lui Osama bin Laden misiunea vieții sale și învață cum să evolueze în lumea interogatoriilor augmentate și a contraspionajului. Treptat, ea și colaboratorii săi încep din ce în care mai mult să trăiască într-o lume numai a lor, o lume a pistelor false, a informațiilor inutile obținute în camerele de tortură și a informațiilor prețioase pierdute prin dosare vechi. Într-un dintre cele mai controversabile scene ale filmului, Obama vorbește la televizor despre regăsirea valorilor morale ale Americii... Chastain & co. au părăsit demult lumea în care astfel de platitudini politice se conformează cu realitatea din teren. 

”Zero Dark Thirty” este un film de acțiune fără good guys și bad guys. Teroriștii și agenții CIA sunt toți prezentați în diferite nuanțe de gri. Bigelow se joacă cu simbolurile armatei americane și a prezenței acesteia în lume și în imaginarul colectiv al cinefililor de pretutindeni. Drapelul național este cel mai la îndemână, iar semnificația acestuia este ambivalentă atunci când îl vedem inițial arborat deasupra unei barăci în care teroriști sunt torturați, iar ulterior o vedem pe Maya (personajul central) oglindită în siluetă în biroului directorului CIA în timp ce îi prezintă acestuia planul de bătaie. ”Zero Dark Thirty” nu este nici un film patriotic, nici unul antipatriotic, dar privește directă în față realitățile unui război care este purtat din umbră și obsesiile celor care îl conduc. Iar Jessica Chastain, după vreo doi ani de apariții excepționale, ne oferă cea mai bună interpretare a anului trecut, una care ar merita recompensată cu un Oscar (not gonna happen).

John Carter (SUA, 2012)

John Carter

(SUA, 2012)

Regia: Andrew Stanton

Cu: Taylor Kitsch, Lynn Collins, Willem Dafoe, Mark Strong, Ciarán Hinds

Rating: 2.5/5

”John Carter” apare pe ecrane după o campanie de marketing foarte prost gândită, care uita să menționeze originile literare ale poveștii (o serie de romane ale lui Edgar Rice Burroughs, relativ importante în istoria literaturii SF) și făcea totul să pară ca un rip-off după ”Conan the Barbarian”. Nu că rezultatul final ar fi ceva spectaculos. Pe scurt, John Carter este un veteran al Războiului Civil American, care se trezește brusc transportat pe o planetă străină (Marte, lucru care probabil ar fi trebuit precizat undeva în materialele de promovare). Aici intră direct în mijlocul unui alt război civil, în care va lupta de partea cea dreaptă (care, întâmplător, este condusă de o prințesă atrăgătoare).

”John Carter” este primul film live action al lui Andrew Stanton, al cărui cel mai bun film de până acum este ”Finding Nemo”, iar cel mai lăudat este ”WALL-E”. Fan declarat al cărților și posesor a două premii Oscar, Stanton părea o alegere fericită pentru acest prim blockbuster potențial al anului. E greu de zis unde a eșuat de fapt. Personal, nu m-a deranjat nici excesul de expozițiune (durează vreo jumătate de oră până să se întâmple cu adevărat ceva), nici faptul că sunt cam multe personaje pe care trebuie să le ții minte, nici referințele religioase extrem de evidente și nici faptul că se puteau lejer amputa 20 de minute, pentru un pacing ceva mai sprințar. Poate e un efect combinat al toturor acestora. Poate că filmul nu convinge pentru că l-am văzut parcă deja de atâtea ori, uneori cu rezultate mult mai bune.

Cel mai probabil, însă, este vina lui Stanton, care se mulțumește să regizeze by the numbers, inducând spectatorului acea stare de blazare care a devenit răspunsul standard la aproape orice blockbuster. Sigur, filmul pare să aibă un design și s-a investit mult în efecte speciale, dar nu se percepe dorința de a da publicului ceva nou, ceva cu adevărat entertaining. Filmul are secvențe reușite, set pieces atent construite (se remarcă confruntarea din arenă), dar, în final, sub povara distribuției previzibile (Mark Strong, Ciarán Hinds) și a alegerilor regizorale neinspirate, se constituie ca o simplă oportunitate ratată. Poate se va remedia ceva într-un eventual sequel, dacă Disney va considera acest lucru rentabil. 

Tinker Tailor Soldier Spy (UK/Franța/Germania, 2011)

Tinker Tailor Soldier Spy

(UK/Franța/Germania, 2011)

Regia: Tomas Alfredson

Cu: Gary Oldman, Colin Firth, Tom Hardy, Toby Jones, Mark Strong, Benedict Cumberbatch, Ciarán Hinds

Rating: 3.5/5

Ultimul film de mare profil bazat pe un roman de John Le Carré (dar fără spioni în timpul Războiului Rece) a fost ”The Constant Gardener”, un film incisiv, actual, implicat politic și social. ”Tinker Tailor Soldier Spy” este, din contră, o întoarcere la conflictele din trecut, un film anacronic din toate punctele de vedere, atât în ceea ce privește subiectul cât și stilul în care este realizat. Cu ajutorul unor decoruri extraordinare (nebăgate în seamă de o anumită academie de film), a câtorva efecte speciale subtil integrate și a unei cantități impresionante de grain pe peliculă, regizorul Tomas Alfredson creează iluzia anilor '60, timpul în care personajul principal al mai multor romane semnate Le Carré, George Smiley, trebuie să găsească o cârtiță infiltrată la cel mai înalt nivel al serviciilor secrete britanice.

Romanul a mai fost adaptat o dată într-o miniserie de șase episoade, cu Alec Guiness ca protagonist. Condensând materialul într-un film de două ore, scenariștii Bridget O'Connor și Peter Straughan construiesc un narativ dislocat, plin de elipse și digresiuni, imitând misterul care ni se dezvăluie non-cronologic. Nu este un film greu de urmărit, dar solicită atenție la detalii. Este lent, dar intens, dens și stratificat. Din acest motiv cred că ar putea plictisi sau chiar frustra un public mai puțin receptiv la astfel de filme cerebrale. O critică ceva mai justificată pe care i-aș aduce-o filmului este că excesul de stil și reconstituirea minuțioasă a epocii sunt mai degrabă un element alienant decât imersiv. Lui ”Tinker Tailor Soldier Spy” îi lipsește un pay-off satisfăcător, nu fiindcă misterul dezvăluit ar fi dezamăgitor, chiar din contră: la final, avem impresia că de-abia am început să râcâim suprafața intrigilor și relațiilor dintre acești bărbați cinici, ridați, îmbătrâniți.

Aș adăuga două mențiuni speciale. Prima este pentru Alberto Iglesias și a sa coloană sonoră ritmică, antrenantă. Iar a doua este pentru Gary Oldman. Deși întregul cast este excelent din toate punctele de vedere (poate cam light la capitolul feminin), dar rolul pe care Oldman îl creează este extraordinar. Un personaj ursuz, a cărui chip este o mască permanentă, a cărui calm pare să ascundă o amenințare latentă... El nu ni se dezvăluie decât într-o singură scenă, care îți dă fiori reci în momentul în care Oldman livrează o replică pe care pastișele după James Bond păreau să o fi anihilat-o demult, dar care aici devine chintesența întregului personaj: We are not so different... you and I...

The Guard (Irlanda, 2011)

The Guard

(Irlanda, 2011)

Regia: John Michael McDonagh

Cu: Brendan Gleeson, Don Cheadle, Liam Cunningham, Mark Strong

Rating: 3.5/5

”The Guard” este debutul în lungmetraj al lui John Michael McDonagh, fratele lui Martin McDonagh, care a regizat excelentul ”In Bruges”. Cele două filme au în comun un anume umor negru și prezența lui Bredan Gleeson în distribuție. De data aceasta, el este cel mai neconvențional polițist irlandez din toate timpurile, care încearcă să oprească niște traficanți de droguri care primesc transporturi pe mare. Fiindcă toți ceilalți polițiști din vestul Irlandei sunt corupți, singurul său aliat este un agent FBI negru (Don Cheadle).

Filmul este greu de încadrat într-un gen anume. Nu este nici thriller, nici dramă, nici comedie propriu-zisă. Personajele sunt mult mai culte decât suntem obișnuiți să vedem (discută despre Nietzche, Bertrand Rusell, se uită la filme precum ”The Shout” etc.) Mai mult, traficanții sunt conștienți de clișeele filmelor cu gangsteri, iar aparițiile lor sunt mai mult folosite pentru a le pune pe acestea în discuție: Liam Cunningham se bucură că nu este un infractor „tradițional”, în timp ce Mark Strong tânjește parcă după o confruntare adevărată cu niște oameni ai legii onești. ”The Guard” este unul dintre cele mai stranii filme ale anului, cu atât mai mult cu cât prima impresie nu este că ar fi ceva special.

Green Lantern (SUA, 2011)

Green Lantern

(SUA, 2011)

Regia: Martin Campbell

Cu: Ryan Reynold, Blake Lively, Peter Sarsgaard, Tim Robbins.

Rating: 2.5/5

Am vrut să văd acest film din două motive. În primul rând, un nou super-erou din familia DC Comics e destul de rar - practic, doar Batman a fost „exploatat” cu adevărat în ultimii douăzeci de ani. În al doilea rând, am încredere în regizorul filmului, Martin Campbell, care a debutat cu filme britanice sleazy în anii '70 (precum ”The Sex Thief” sau ”Eskimo Nell”), dar odată ce a ajuns la Hollywood a fost angajat să re-starteze (cu succes!) de două ori franciza James Bond (”GoldenEye” și ”Casino Royale”), între timp realizând și alte film care îmi plac în diferite grade (”Vertical Limit” și mai ales ”The Mask of Zorro”).

Din nefericire, ”Green Lantern” nu este unul dintre eforturile cele mai reușite ale lui Campbell și a reprezentat și unul dintre cele mai serioase eșecuri de box-office pentru un blockbuster din ultimii ani, așa că nu cred că o să avem parte de o continuare prea curând. Pe scurt, filmul are în prim-plan un pilot de vânătoare (Ryan Reynolds), care este ales de un grup select de extratereștrii neînfricați să fie unul dintre protectorii Universului. Primește un inel și o lanternă, după care este lăsat să-l înfrunte singur pe Parallax, care este descris ca o „entitate compusă din Frică pură”. Mai există și o fată, un prieten-cel-mai-bun, un simulacru de intrigă politică și, în esență, filmul bifează clișeele genului, respectând destul de strict formula. Filmul cu care se înrudește cel mai mult din câte îmi pot da eu seama este Fantastic Four: Rise of the Silver Surfer.

Estetica filmului mizează pe originea sa „desenată”. CGI-ul este folosit pentru a crea lumi extraterestre și dușmani nepământești, dar și costumele „cu personalitate” ale Lanternelor Verzi. Campbell mizează mult pe culori și pe efecte speciale, astfel încât filmul - chiar dacă nu are un ritm prea bun și povestea nu pare să aibă miză - este, totuși, plăcut la ochi, chiar și în 3D (care nu ajută cu nimic, din punctul meu de vedere, dar nici nu încurcă prea tare, de data aceasta). „Green Lantern” este cu un pas-doi mai jos decât ”Thor”, cu care are anumite asemănări și arată mai bine în 3D, dar îi lipsește umorul, povestea și prestația actoricească. Tim Robbins apare într-un rol secundar pe care îl execută fără probleme, Mark Strong este prezent ca în mai toate blockbuster-ele recente, iar Geoffrey Rush face un pic de voice-acting. Cel mai bun rol este al lui Peter Sarsgaard, ca Hector Hammond, un antagonist uman infectat de Parallax, iar interpretul rolului titular, Ryan Reynolds, nu se ridică la nivelul de leading man într-un astfel de film. Nu e numai vina lui. Chiar dacă eu consider că are un deficit de carismă și un deficit de talent, aceste lucruri pot fi compensate de un scenariu mai bun și o punere în scenă mai inteligentă. ”Green Lantern” este, însă, doar o colecție de abdomene strălucitoare și artificii. Ceea ce poate fi satisfăcător, pentru că, evident, nu a existat ambiția de a fi mai mult de atât.

Kick-Ass (UK/SUA, 2010)

Kick-Ass

(UK/SUA, 2010)

Regia: Matthew Vaughn

Cu: Aaron Johnson, Mark Strong, Christopher Mintz-Plasse, Chloe Moretz, Nicolas Cage

Rating: 3/5

Dave (Aaron Johnson), un adolescent cu o viață absolut banală decide într-o zi să își confecționeze un costum și să devină „supererou”. Lucrurile nu merg foarte bine de la început, dar după ce își dovedește curajul (chiar dacă nu și talentul sau puterile) ajunge brusc o celebritate, deși - evident - adevărata identitate îi rămâne secretă. Nu durează însă mult până nu îl calcă pe nervi pe un traficant de droguri foarte influent (Mark Strong), iar viața îi este pusă în pericol. Din fericire, nu este singurul supererou din oraș: Big Daddy (Nicolas Cage), în viața reală un fost polițist dornic de răzbunare și fiica sa, Hit Girl (Chloe Moretz), de doar 11 ani, sunt the real thing, cu arme adevărate și pregătire serioasă.

Matthew Vaughn a făcut două filme interesante până să ajungă în lumea benzilor desenate. Debutul său a fost ”Layer Cake”, un thriller britanic post-Guy Ritchie cu Daniel Craig (și Marcel Iureș, într-un rol mai secundar). Acesta a fost urmat de un fantasy pe care îl privesc cu o oarecare indulgență (adică îmi place, deși e slăbuț) - ”Stardust”, după un roman de Neil Gaiman. ”Kick-Ass” pare să se inspire din ambele și să ducă lucrurile mai departe: din ”Layer Cake” ia apetitul pentru violență exagerată, iar din ”Stardust” povestea de dragoste și puterea imaginației. În plus, aduce estetica de tip bandă desenată, pe care o știe folosi inteligent: culorile costumelor, adesea în opoziție, slow-motion-urile sau tăieturile rapide care se aseamănă instantaneelor desenate din ”romanele grafice”, încadraturi și perspective inedite. Dintre toate adaptările de benzi desenate din ultimul timp, ”Kick-Ass” îngemănează cel mai bine vizualul cinematografului cu cel al benzilor desenate (nu vorbesc aici despre ”Sin City” sau ”300” care practic împrumută fiecare cadru din original, chestie care nu mă interesează absolut deloc).

Din păcate, deși filmul este mult mai violent și mai neplăcut decât te-ai aștepta și cu siguranță vrea să pară non-conformist, aleargă în același timp după prea mulți iepuri deodată. O poveste de dragoste subțire care populează mare parte din scenariu, eterna îzbândă a binelui împotriva răului, plus morala aferentă și finalul în care villain-ul supraviețuitor își reafirmă scopurile mârșave fac din ”Kick-Ass” un film convețional și nu justifică pretențiile de abordarea postmodernă a temei.

Și dacă tot suntem la convețional, Mark Strong e un actor bun și are charismă. Dar chiar trebuie să fie distribuit ca bad guy în serie în toate blockbusterele? ”Sherlock Holmes”, ”Robin Hood”, ”Kick-Ass”...? Enough already!