Tusk (SUA/Canada, 2014)

Tusk

(SUA/Canada, 2014)

Regia: Kevin Smith

Cu: Justin Long, Michael Parks, Haley Joel Osment, Johnny Depp

Săptămâna trecută, am luat o pauză de la filmele plictisitoare care sunt nominalizate la Oscar și i-am dat drumul, în miez de noapte, lui ”Tusk”, o nebunie cinematografică semnată de Kevin Smith. În care Justin Long este un podcaster californian eșuat în Canada, în căutarea unei povești care merită spusă. Un bătrân dubios și ulterior de-a dreptul psihopat (Michael Parks) în ademenește in the middle of nowhere via unui anunț lipit pe peretele unei bude, iar intențiile sale nu sunt deloc blânde: Justin Long va fi drogat, iar ulterior supus unor serri de operații a căror scop este să îl transforme într-o morsă. De ce nu?

Pe cât de „idioată” este povestea astfel sumarizată, pe atât de intensă este prima jumătate a filmului, dominată de lungi secvențe dialogate în care Michael Parks pune stăpânire pe acest film, pe care îl transformă într-un showcase personal. Bineînțeles, în a doua jumătate, ”Tusk” se apropie mult mai mult de convențiile genului horror, mutând acțiunea de la personajul aflat în captivitate la prietenii acestuia din afară, care încearcă din răsputeri să îl găsească. Acest recul din ultimul act nu este un lucru rău în sine, însă ceea ce lasă un gust amar este apariția lui Johnny Depp, într-o interpretare foarte prost judecată. Teoretic, are doar două scene - un monolog și un flashback - dar accentul stupid și look-ul absolut bizar nu sunt nici pe de parte la fel de amuzante pe cât Smith și Depp își închipuie. Din fericire, lucrurile se mai îndreaptă înspre final, iar Kevin Smith își permite să folosească, ironic, melodia Tusk a formației Fleetwood Mac pentru confruntarea finală dintre morsa-Justin Long și Michael Park, care la rândul său se costumează în morsă.

Kevin Smith e un regizor care nu prea mă interesa înainte să facă ”Red State”, care a fost unul dintre filmele mele preferate în anul în care a apărut. Chiar dacă ”Tusk” nu este la fel de bun și nici la fel de „nervos”, are cel puțin 45 de minute foarte intense, iar chiar dacă „se pierde” ulterior, realizatorul lui ”Clerks” nu uită să ne amintească că are talent din plin. Și, oricum, pentru un film care a pornit literalmente ca o glumă, ”Tusk” are și ceva consistență. Până la urmă, am avut impresia că filmul „dezaprobă” existența lipsită de substanță a personajului său principal, care are atât de multe în comun cu eroii pe care Kevin Smith i-a cultivat de-a lungul anilor. Chiar dacă sunt sceptic în privința faptul că Johhny Depp își va relua rolul în următorul său film, Yoga Hosers, mă bucur că Smith continuă pe același drum început cu ”Red State” și sper să rezonez cu el în continuare. 

Rating: probabil 3.5/5 (sau two tusks up)

Red State (SUA, 2011)

Red State

(SUA, 2011)

Regia: Kevin Smith

Cu: Michael Parks, Melissa Leo, John Goodman

Rating: 4/5

Sincer, am avut dubii serioase în privința acestui film. În ultimii ani, Kevin Smith a fost destul de... hai să spunem inconsecvent. După eșecul răsunător al lui ”Cop Out” (pe care nici eu, nici foarte mulți alții nu s-au obosit să-l vadă), un thriller psihologic despre fundamentaliști creștini din Sudul american nu părea chiar cea mai bună idee și părea să aibă toate premisele unui rateu. Din fericire, ”Red State” este de departe cel mai bun film pe care Smith l-a făcut de multă vreme. Lipsit de orice compromis, filmul ne conduce inițial pe o pistă falsă (trei adolescenți încearcă să se cupleze cu o femeie mai în vârstă), pentru ca, după nici un sfert de oră, să dezlănțuie iadul (ghici ce, femeia e membră a unui clan-sectă de fundamentaliști porniți pe homosexuali, liberali, homosexuali, evrei, homosexuali, negrii și, mai ales, homosexuali).

Smith nu ezită să elimine personaje fără nici un fel de discriminare, fie că au roluri principale și am ajuns să ne atașăm de ele, fie că tocmai au apărut în film și de-abia au schimbat două replici. Totul în film decurge din rău în mai rău și regizorul nu umblă deloc cu mănuși. Make no mistake, ”Red State” e un film horror. Există și un element de comedie neagră, presărată pe alocuri pentru a mai ridica din tensiune, însă filmul este departe de a fi o farsă. Smith are ceva de zis și o spune direct, fără menajamente. Iar totul este redat într-o paletă de culori destul de cenușie, în care petele de culoare ocazionale sunt mai amenințătoare decât întunericul (cămașa portocalie a pastorului, de exemplu), totul filmat, evident, în digital, formatul de rigoare al exploitation-ului modern.

Și, în final, câteva cuvinte de laudă pentru actori, care probabil au suportat multe în cele 25 de zile cât au durat filmările. Adolescenții sunt perfect distribuiți în roluri de carne de tun, dar nu am răbdare să caut cum îi cheamă. Melissa Leo mai bifează un rol white trash, dar acesta cred că este cel mai puțin siropos dintre toate. John Goodman este ofițerul care trebuie să rezolve situația și acesta este cel mai bun rol al său de foartă multă vreme. Însă cel care fură filmul este Michael Parks în rolul pastorului, care predică la infinit despre sfârșitul lumii adus de homosexuali, punctându-și ideile cu un rânjet diavolesc și, din când în când, un dans și un cântecel.