Tusk (SUA/Canada, 2014)

Tusk

(SUA/Canada, 2014)

Regia: Kevin Smith

Cu: Justin Long, Michael Parks, Haley Joel Osment, Johnny Depp

Săptămâna trecută, am luat o pauză de la filmele plictisitoare care sunt nominalizate la Oscar și i-am dat drumul, în miez de noapte, lui ”Tusk”, o nebunie cinematografică semnată de Kevin Smith. În care Justin Long este un podcaster californian eșuat în Canada, în căutarea unei povești care merită spusă. Un bătrân dubios și ulterior de-a dreptul psihopat (Michael Parks) în ademenește in the middle of nowhere via unui anunț lipit pe peretele unei bude, iar intențiile sale nu sunt deloc blânde: Justin Long va fi drogat, iar ulterior supus unor serri de operații a căror scop este să îl transforme într-o morsă. De ce nu?

Pe cât de „idioată” este povestea astfel sumarizată, pe atât de intensă este prima jumătate a filmului, dominată de lungi secvențe dialogate în care Michael Parks pune stăpânire pe acest film, pe care îl transformă într-un showcase personal. Bineînțeles, în a doua jumătate, ”Tusk” se apropie mult mai mult de convențiile genului horror, mutând acțiunea de la personajul aflat în captivitate la prietenii acestuia din afară, care încearcă din răsputeri să îl găsească. Acest recul din ultimul act nu este un lucru rău în sine, însă ceea ce lasă un gust amar este apariția lui Johnny Depp, într-o interpretare foarte prost judecată. Teoretic, are doar două scene - un monolog și un flashback - dar accentul stupid și look-ul absolut bizar nu sunt nici pe de parte la fel de amuzante pe cât Smith și Depp își închipuie. Din fericire, lucrurile se mai îndreaptă înspre final, iar Kevin Smith își permite să folosească, ironic, melodia Tusk a formației Fleetwood Mac pentru confruntarea finală dintre morsa-Justin Long și Michael Park, care la rândul său se costumează în morsă.

Kevin Smith e un regizor care nu prea mă interesa înainte să facă ”Red State”, care a fost unul dintre filmele mele preferate în anul în care a apărut. Chiar dacă ”Tusk” nu este la fel de bun și nici la fel de „nervos”, are cel puțin 45 de minute foarte intense, iar chiar dacă „se pierde” ulterior, realizatorul lui ”Clerks” nu uită să ne amintească că are talent din plin. Și, oricum, pentru un film care a pornit literalmente ca o glumă, ”Tusk” are și ceva consistență. Până la urmă, am avut impresia că filmul „dezaprobă” existența lipsită de substanță a personajului său principal, care are atât de multe în comun cu eroii pe care Kevin Smith i-a cultivat de-a lungul anilor. Chiar dacă sunt sceptic în privința faptul că Johhny Depp își va relua rolul în următorul său film, Yoga Hosers, mă bucur că Smith continuă pe același drum început cu ”Red State” și sper să rezonez cu el în continuare. 

Rating: probabil 3.5/5 (sau two tusks up)

Dark Shadows (SUA, 2012)

Dark Shadows

(SUA, 2012)

Regia: Tim Burton

Cu: Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Helena Bonham Carter, Eva Green, Chloë Grace Moretz, Jackie Earle Haley

Rating: 3.5/5

Deși bazat pe un soap „alternativ” din anii '60, ”Dark Shadows” are mai multe în comun cu filmele produse cam în aceeași vreme de studiourile Hammer, care combinau ambianța gotică cu creaturi fantastice, nu fără umor și camp. Până și Christopher Lee apare într-un scurt cameo, ca să fie clar care este sursa de inspirație. Din motive care țin mai mult probabil de apetitul pentru filme de gen de calitate (care ajung din ce în ce mai rar pe ecranele noastre) și de atitudinea binevoitoare pe care o am de obicei față de Tim Burton, mi-a plăcut filmul - ceva mai mult decât mă așteptam - și fac opinie separată față de cei care deja îl renegă pe Burton.

În ”Dark Shadows”, sunt chemați la ordine nu numai Barnabas Collins, vampirul anacronic interpretat de Johnny Depp, dar și câteva fantome, o vrăjitoare, un vârcolac si Alice Cooper. Deși pare all over the place, cred că filmul câștigă coerență prin faptul că Barnabas rămâne în centrul atenției aproape pe întreaga durată a filmului. Acest rol nu are nimic special comparat cu ce a făcut Depp în ultima vreme, dar aici este principalul element al poveștii de care ne legăm și principala călăuză prin noul univers fantastic creat de Burton. Aș menționa alături de Depp și imaginea semnată de Bruno Delbonnel (care cel mai recent a colaborat cu Sokurov la ”Faust”-ul său extraterestru) și calitatea - ca de obicei excepționala în filmele lui Burton - costumelor și scenografiei.

”Dark Shadows” nu este la înălțimea celor mai bune filme semnate Burton & Depp (”Ed Wood”, ”Edward Scissorhands” și, cu puțină indulgență, ”Sleepy Hollow” sau ”Sweeney Todd”). Este un film ciudat, creat de un regizor care are o viziune, dar care își dorește să facă mai degrabă pastișe și omagii decât filme originale. Și totuși, ”Dark Shadows” are umor, are câteva secvențe de o remarcabilă virtuozitate vizuală și este o comedie horror reușită (știind bine că acesta este un gen mai degrabă destinat eșecurilor).

The Rum Diary (SUA, 2011)

The Rum Diary

(SUA, 2011)

Regia: Bruce Robinson

Cu: Johnny Depp, Aaron Eckhart, Amber Heard, Giovanni Ribisi, Richard Jenkins

Rating: 2.5/5

La vreo 13 ani după ”Fear and Loathing in Las Vegas”, Johnny Depp interpretează încă o dată o versiune a lui Hunter S. Thompson, adaptată după romanul său omonim. Acțiunea se petrece pe la 1960 în Puerto Rico, unde Paul Kemp (Depp) este un jurnalist în căutarea unei voci proprii, care este atras într-un proiect dubios de un escroc la patru ace jucat de Aaron Eckhart. Dacă Hunter S. Thompson ar fi un super-erou, aceasta ar fi his origin story. Printre altele, avem ocazia să vedem cum a ajuns să scrie primul articol plin de mânie și asistăm la primul său trip.

Nu vreau să spun că nu m-am distrat și că nu mi-a plăcut filmul. Depp este surprinzător de reținut și acesta este unul dintre cele mai bune roluri ale sale din ultima vreme. Iar pentru regizorul Bruce Robinson, autor al iconicului ”Withnail & I”, care nu a mai făcut un film de aproape două decade, ”The Rum Diary” este un comeback adecvat. Filmând în 16mm, în cadre lungi, adesea filmate din mână, Robinson recreează atmosfera slinoasă, mahmură, care este comună lui ”Withnail & I” și ”Fear and Loathing in Las Vegas”. 

Dar filmul are prea multe momente în care nu se întâmplă nimic, iar per ansamblu este prea episodic pentru a forma un întreg. Mai mult, în afară de Kemp, niciun personaj nu este mai mult decât o schiță, o parodie sau o caricatură: Richard Jenkins este patronul corupt al ziarului, lui Eckhart îi lipsesc doar două ”$” în loc de pupile, Amber Heard este focoasa care, evident, se îndrăgostește de protagonist, iar Giovanni Ribisi este un bețivan suedez cu simpatii naziste, care îi deschide calea lui Kemp către noi băuturi și droguri. Ultima jumătate de oră este foarte slabă: filmul își pierde ritmul pe care îl avea până în acel moment și se zbate să găsească un deznodământ tuturor firelor narative pe care le-a propus în primele 90 de minute. Din nefericire, impresia de la final este de oportunitate măcar pe jumătate ratată.

Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides (SUA, 2011)

Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides

(SUA, 2011)

Regia: Rob Marshall

Cu: Johnny Depp, Geoffrey Rush, Penelope Cruz, Ian McShane

Rating: 1.5/5

Sincer să fiu, am dat această franciză drept decedată odată cu ”At World's End”, dar nu a fost o surpriză pentru mine faptul că a apărut și această a patra parte. Iar faptul că au schimbat regizorul și o parte din distribuție nu este de ajuns pentru a (re)aduce un pic de clasă și calitate ”Piraților din Caraibe”. Sinopsis-ul nici nu merită povestit: este deja cunoscut din trailere și, oricum, filmul este mai mult o enumerare de scene decât o povestire, cu cât mai multe elemente bifate: Jack Sparrow, Barbossa, Black Beard, Penelope, sirene etc. Cam așa se și derulează filmul. Actorii își fac intrarea pe rând, apoi dispar o perioadă, după care reapar la intervale potrivite pentru ca publicul să nu uite de ei, mai o scenă de acțiune (prost regizată), mai un pic de magie neagră, mai un efect special și tot așa... 

POTC 4 este în 3D, care este cu adevărat inutil, mai mult de jumătate din film petrecându-se fie noaptea, fie în încăperi prost luminate. Cu excepția a două-trei momente la lumina lumânării în care Sparrow și ceilalți pirați par să fie într-o pictură de Rembrandt și a săbiilor sau mâinilor întinse înspre ecran, 3D-ul este absolut fără sens. În rest, actorii sunt lăsați să facă cam ce vor, iar Rush, McShane și Depp au ocazia să facă fiecare câteva glume, ca să nu simțim că ne uităm în gol ca proștii. Singura plăcere pe care ”Pirații...” o mai au la partea a treia este tot muzica lui Hanz Zimmer, singurul element care imprimă un simț al aventurii unei francize răsuflate. 

Rango (SUA, 2011)

Rango

(SUA, 2011)

Regia: Gore Verbinski

Voci: Johnny Depp, Isla Fisher, Ned Beatty, Alfred Molina, Bill Nighy

Rating: 3.5/5

Nu există prea multe western-uri animate. Nu lungmetraje, oricum. Singurul de ce îmi amintesc, pe moment, este de o cu totul altă factură decât cel de față - parodia spaghetti ”West and Soda”, a lui Bruno Bozzetto. ”Rango” este o pastișă a genului, o comedie care combină elementele cele mai caracteristice ale western-ului într-un produs destul de previzibil, numai că protagoniștii sunt mici animale antropomorfizate: un cameleon, ceva șopârle, tot felul de păsări și rozătoare, cârtițe etc. Bineînțeles, sfera de referințe a filmului nu se rezumă numai la western-uri celebre (care poate sunt prea puține, din câte știu autorii), așa că ”Fear and Lothing in Las Vegas”, ”Apocalypse Now” și ”Chinatown” sunt și ele evocate.

Regizorul Gore Verbinski a avut o carieră destul de oscilantă până când s-a îngropat (din punct de vedere artistic) în seria „Pirații din Caraibe”. Nu că filmele lui ar fi strălucit înainte de oribila a treia parte din seria respectivă... ”Rango” nu este o îndepărtare foarte mare de la ”Pirați...” Chiar dacă este o animație și are mai mult umor (pe alocuri), personajele sunt schematice, conflictele „împrumutate”, iar realizarea pedantă. Faptul că ”Rango” este mai reușit se datorează, cred, simplului fapt că animația este foarte reușită. Fiind prima ieșire mai importantă a celor de la Nickelodeon Films (alături de ILM), se vede dorința de a crea un stil care să nu semene cu ce au făcut până acum Pixar, Dreamworks sau Disney. Numărul foarte mare de personaje secundare, fiecare bine identificat și părând să beneficieze de un design propriu, impresionează. Imitarea stilului western (mai ales spaghetti) le oferă, de asemenea, realizatorilor, șansa unor experimente, precum secvența „călăreților” pe fundalul apusului sau confruntarea finală.

Mi-aș fi dorit ca ”Rango” să aibă mai mult umor. Acesta pare să se piardă pe parcurs și este păcat (dar se întâmplă din ce în ce mai des cu filmele din ziua de azi). De asemenea, mi-ar fi plăcut ca interpreții vocilor să nu fie aproape exclusiv celebrități. Puține animații din ziua de azi care mizează pe voci celebre chiar reușesc să depășească acest gimmick și să aibă un voice acting cu adevărat reușit. În ”Rango”, Depp, Fisher, Winstone, Beatty mai mult distrag atenția prin accentul lor exagerat, uneori în neconcordanță cu personajul. Dirt, orașul în care se petrece acțiunea din ”Rango” pare singurul loc din Vestul Sălbatic în care se întâlnesc toate accentele lumii. It's kids' stuff!