Oz the Great and Powerful (SUA, 2013)

Oz the Great and Powerful

(SUA, 2013)

Regia: Sam Raimi

Cu: James Franco, Zach Braff, Michelle Williams, Mila Kunis, Rachel Weisz

Rating: 3/5

De-a lungul anilor, Sam Raimi a devenit, dintr-un simplu realizator de filme horror de serie B, unul dintre cei mai apreciați auteuri de blockbustere la Hollywood, după ce a semnat trilogia Spider-Man. După o frumoasă revizitare a genului horror cu ”Drag Me to Hell”, Raimi revine pe marile ecrane cu un prequel la clasicul ”The Wizard of Oz” al lui Victor Fleming din 1939. Asta chiar dacă acest nou nu este un muzical, iar, for legal reasons, elemente create speciale pentru acel film (mai ales elemente de scenografie și recuzită, inclusiv celebrii pantofi roșii) nu au putut fi refolosite în acest film. Dar aceste lucruri nu sunt o problemă. Fiindcă, dincolo de toate aparențele, ”Oz the Great and Powerful” este o nouă încercare a celor de la Disney să pună stăpânire pe începutul de primăvară cinematografică cu un blockbuster fantastic bazat pe o poveste clasică, ușor reinventat pentru un public contemporan - așa cum au făcut acum trei ani cu ”Alice in Wonderland”.

În primul rând, vreau să spun că filmul mi s-a părut mult mai bine scris decât mă așteptam. La fel ca în filmul din 1939, în prologul de aproximativ 10 minute apar personaje și se întâmplă anumite lucruri care se vor repeta odată ce personajul principal ajunge în Oz, conform cu natura alegorică a tărâmului din titlu. Aici, scenariștii au idei foarte interesante care sunt independente de scrierile lui L. Frank Baum: asistentul magicianului din prolog reapare sub forma unui simpatic maimuțoi înaripat, iar o fată imobilizată într-un scaun cu rotile va deveni o păpușă de porțelan (China Doll) căreia i s-au rupt picioarele. Chiar dacă la sfârșit nu ne este sugerat că totul a fost doar un vis (așa cum se întâmplă în „original”, dar nu și în carte, din câte țin minte), asta un înseamnă - din punctul meu de vedere - că nu putem vedea acest tărâm din Oz ca fiind o proiecție a imaginației și subconștientului lui Oscar (James Franco), la fel cum a fost odată cea a lui Dorothy. Cred că Sam Raimi se identifică cu personajul său principal și aspirațiile acestuia și de aceea introduce elemente cinematografice care explică șmecheria Vrăjitorului din Oz și concretizează un frumos mise-en-abîme: regizorul-magician care construiește o lume fantastică prin iluzii vizuale își găsește dublul în magicianul-vrăjitor care se folosește de aceleași tipuri de șmecherii pentru a salva același ținut fantastic. 

E păcat doar că filmul este un pic prea lung și, până la urmă, povestea se înscrie într-un tipar previzibil (probabil că reveal-ul Vrăjitoarei cea Rea de la Apus a venit un pic cam devreme). James Franco este în același timp șarmant și dubios, calități naturale ale sale care îi permit să joace rolul principal fără să se chinuie prea tare, dar adevăratele star-uri ale filmului sunt cele trei vrăjitoare interpretate de Mila Kunis, Michelle Williams și Rachel Weisz, care îl eclipsează pe Franco de fiecare dată când sunt pe ecran (nu doar din punct de vedere fizic) și oferă finalului ceva mai multă tensiune decât m-aș fi așteptat. Iar pe toată durata filmului, rămâi fascinat de look-ul filmului, îmbogățit digital cu culori care ne trimit cu gândul la Technicolor-ul „Vrăjitorului din Oz” al lui Victor Fleming și producțiilor animate clasice Disney, în special ”Snow White and the Seven Dwarves” (a cărui influență se resimte și la nivel de detalii narative - vezi Pădurea Întunecată și mărul „otrăvit”). Pe scurt, m-am distrat la acest nou Vrăjitor din Oz și nu cred că este chiar așa de subțire pe cât pare la o primă vedere.

Black Swan (SUA, 2010)

Black Swan

(SUA, 2010)

Regia: Darren Aronofsky

Cu: Natalie Portman, Vincent Cassel, Barbara Hershey, Mila Kunis, Winona Ryder

Rating: 4/5

Ce rămâne să se spună despre povestea ”Lebedei Negre” care nu se știe deja? Pe scurt, este vorba despre tânăra și foooooooarte ambițioasa balerină Nina (Portman), care primește rolul (rolurile) principal în ”Lacul lebedelor”, dar are probleme cu interpretarea Lebedei Negre. Terorizată de directorul artistic al companiei (un excepțional Vincent Cassel), de mama „despotică” (Hershey) și de celelalte fete din companie, Nina ajunge repede în pragul nebuniei. A, da, și avem o scenă de sex inedită!

În realitate, însă, Nina este probabil „nebună” de la început. Tulburările de comportament alimentar sunt evident încă de la început, iar, în metrou sau pe coridoare întunecoase, Nina se întâlnește cu dubluri de-ale sale încă de dinainte să primească rolul și să fie „asaltată” psihologic și sexual de către personajul lui Cassel. Contează mai puțin aici care anume este sursa psihozei și natura acesteia. La fel ca și în ”Repulsion”, al lui Roman Polanski, important este modul în care este surprinsă căderea/ascensiunea înspre psihoza absolută, în care personajul lui Deneuve - acolo - și cel al lui Portman - aici - sunt capabile de orice, inclusiv de auto-distrugere.

Originea acestui film este, cu siguranță, în giallo-urile anilor '70. Aronofsky păstrează până și ideea unui cast internațional. Pe de altă parte, nu poate scăpa nici comparația cu ”Pantofiorii roșii”, capodoperea in Technicolor a lui Powell și Pressburger, despre o balerină scindată între carieră și bărbatul pe care îl iubește, care (SPOILER?) sfârșește într-un plonjon în gol, precum personajul din ”Lacul lebedelor”. Dacă aluziile la giallo-urile lui Argento sunt mai degrabă non-specifice, trimiterile vizuale la ”The Red Shoes” sunt directe (mai ales piruetele efectuate de Nina care se termină, invariabil, asupra chipului lui Cassel). 

În rest, Aronosfy filmează (aparent) simplu. Baletului de pe scenă sau din sălile de repetiție îi răspunde baletul imaginilor filmate din mână, care investighează fiecare colț al decorurilor mai degrabă sărăcăcioase ale culiselor, dând filmului un aspect uneori foarte grainy, numai pentru a accentua tensiunea. Ca film horror, ”Black Swan” este eficient. Deși nu o ia razna complet, Aronofsky ne duce în locuri în care nu credeam că un film totuși mainstream poate să ajungă. Deși - grație excesului de publicitate de dinainte de Oscar-uri - am văzut deja o mare parte din imaginile iconice ale filmului, nu de multe ori am rămas cu gura căscată la secvențele de bravură pe care Aronofsky le propune. Pe de altă parte, consider că acest ultim film este ușor mai idiosincratic decât precedentele creații ale regizorului. Spre deosebire de ”The Fountain” și - mai ales - ”The Wrestler”, aici își înfrânează mai greu dorința de a crea un film de gen și de a nu oferi tridimensionalitate universului. ”The Wrestler”, cu toate invențiile (audio-)vizuale, avea un personaj cu o mai bine conturată fațetă metafizică (și chiar una politică), iar filmul reușea destul de bine să prezinte realist lumea wrestling-ului. De cealaltă parte, lumea baletului din ”Black Swan” este mai degrabă fictivă. Nu mă deranjează prea mult acest lucru, mai ales fiindcă obsesiile și maniile care le cuprind pe personaje sunt prezentate „corect”, cu inventivitate cinematografică și un extraordinar simț al gradării narative.

În ciuda faptului că nu mi se pare unul dintre cele mai bune filme ale lui Aronofsky și consider că filmul nu depășește anumite limite pe care pare să și le chiar impună din start, nu pot să neg că este o experiență unică din punct de vedere vizual, un film visceral care folosește la efectul lor maxim fiecare mișcare de aparat, fiecare gest actoricesc pentru a contura decompensarea și progresia unei psihoze și - poate chiar mai important decât atât - reușește să fie entertaining pentru aproape două ore (o durată apreciabilă pentru un film „despre balet”).