În ultimii ani, realizatorii South Park parcă au început să „lenevească”. Sezoanele recente sunt per ansamblu mediocre, iar numărul episoadelor a scăzut de la 14 la 10, toate comasate în final de an. Totuși, al optsprezecelea sezon - probabil mai bine gândit de dinainte - a reprezentat o impresionantă revenire în formă. Toate cele 10 episoade sunt legate de un narativ lax care include diferite planuri ale lui Cartman de a cuceri lumea (de la o companie de succes finanțată prin crowdfunding care nu produce nimic până la născocirea unei senzații virale care meta-invadează realitatea), dar și viața dublă a lui Randy Marsh (care este identitatea secretă a cântăreței Lorde). Rezultatul este surprinzător de coerent: zece episoade despre dependența crescândă pe care noi toți, dar mai ales cei mai tineri dintre noi, o au de noile tehnologii (rețele sociale, realitatea virtuală, freemium games etc.) și dualizarea identității umane: într-un reală și una virtuală. Admirabil este că Trey Parker și Matt Stone au o atitudine relativ neutră față de toate acestea, dar se vede că ze preocupă să ia lucrurile în serios Highlight-urile „moralizatoare” ale sezonului sunt Sharon Marsh făcând o pledoarie pentru diversitate și Satan explicând comportamentul adictiv. Și, da, între timp realizatorii găsesc timp să își bată joc de celebrități precum Bill Cosby sau - pentru a nu știu câta oară - Michael Jackson. #IHATECARTMANBRAH
Tom à la ferme
Penultimul film al lui Xavier Dolan este și singurul său thriller de până acum. Tânărul canadian revine și în rolul principal, făcând probabil cel mai complex personaj de până acum. Iar ca regizor, se descurcă admirabil într-un teritoriu mai degrabă hitchcockian decât „obișnuitul” pop-sentimentalism. Cum Hitchcock însă nu ezita să își încarce filmele de tensiune gay între personaje, parcă cei doi nu mai par să fie la așa mare distanță unul de celălalt. Din păcate, filmul parcă nu a avut expunerea neceasară și un pic a căzut în umbra lui ”Mommy”, dar cred că nu trebuie să îi trecem cu vederea calitățile evidente și nici să uităm scene de antologie (precum confruntarea în lanul de porumb sau tango-ul, ambele între personajul lui Dolan și fratele boyfriend-ului decedat)
True Detective - Season One
Serialul / mini-seria care a monopolizat spațiul public la începutul anului. Fiecare din cele opt episoade ale primului sezon au fost așteptate su sufletul la gură de fani în fiecare duminică/luni, invalidând strategia Netflix de a lansa un sezon întreg dintr-o lovitură. ”True Detective” este un mix curajos de Twin Peaks + Se7en + Red Riding Trilogy + Chinatown + Silence of the Lambs + literatură obscură a secolului XX, a cărui intrigă este în același timp un exemplu și o deconstucție a thriller-ului american. Realizatorii jonglează cu diferite planuri temporale, accelerând și încetinind parcă simultan progresul anchetelor, după principiul enunțat de perosnajul principal - Time is a flat circle. Faptul că toate episoadele au un scenarist (Nic Pizzolatto) și un regizor (Cary Fukunaga) unic ajută la impunerea unui stil unui, dar aparte, ușor diferențiabil de restul producțiilor de televiziune (ajută și bugetul impresionant oferit de HBO). Al treilea om responsabil de unicitatea serialului este omul cu muzica, T Bone Burnett, care asamblează pentru fiecare episod un soundtrack blues-country numai potrivit pentru atmosfera de Southern Gothic pe care True Detective o emană. Să nu uităm și de actori, Woody Harrelson și Matthew McConaughey, acesta din urmă datorându-și probabil Oscar-ul câștigat în februarie mai degrabă prezenței sale săptămânale în cel mai urmărit serial al lumii decât rolul pe care l-a făcut efectiv în ”The Dallas Buyers Club”.
Under the Skin
SF revizionist și cel mai bun film al lui Jonathan Glazer. Scarlett Johansson ca alien în chip uman invadează Scoția zilelor noastre, răpind nesătulă bărbați creduli pentru cine-știe-ce motive dubioase. Un film rarefiat narativ, dar plin de imagini senzaționale, precum încăperea întunecată în care sunt atrași victimele Văduvei Negre (see what I did there?) sau dezvăluirea în final a ceea ce se ascunde under the skin. Extrem de bizat, ”Under the Skin” atestă posibilitățile nelimitate ale unui gen mult prea sufocat în zilele noastre de blockbustere răsuflate. Give it a try! Do it for Scarlett's tits!
Visitors
Godfrey Reggio lucrează la scară „mai mică”, noul său film fiind în esență o colecție de portrete în alb-negru și nu o serie de imagini time-lapse de pe întreg mapamondul. Experiment reușit, care se vrea critic la adresa ființei umane, auto-declarată stăpânitoarea unei planete, însă pentru mine a fost mai mult o fascinantă celebrare a mimicii umane, de la cea mai subtilă încruntare până la grimase bizare obținute de „subiecții” care aparent erau filmați în timp ce jucau jocuri video sau se uitau la televizor. Nu mi-a scăpat însă ironia prezenței unei gorile în tot acest catalog de prim-planuri.
The Wolf of Wall Street
Orgie și exces marca Scorsese. DiCaprio ni se revelează ca un mare talent comic și Jonah Hill câștigă pedigree. Mai pe larg, aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/01/the-wolf-of-wall-street-sua-2013.html
Xi You (Le Voyage a l'Occident)
Tsai-Ming Liang a fost prezent în cinematografe (mai occidentale, așa) cu ”Stray Dogs” anul acesta, însă eu din păcate nu l-am văzut. Va trebui să mă mulțumesc să menționez acest mediu-metraj experimental, în care Lee Kang-sheng (actorul său cel mai de încredere) și Denis Lavant merg în slow-motion pe străzile aglomerate și multiculturale ale Marsiliei. L-am lăudat încă de când a scăpat pe internet: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/03/journey-to-west-frantataiwan-2014.html
Three Landscapes
Am mai văzut un singur film de Peter B. Hutton, ”At Sea”, care cronica viața unei nave de transport, de la „nașterea” într-un șantier naval, la călătoriile pe mare și, în final, la dezasamblarea ei odată eșuată pe o plajă din Bangladesh. La fel ca și acesta, ”Three Landscapes” este un film perfect mut (eu mi-am pus niște muzică baroc de acompaniament, totuși), care ilustrează - aproximativ în stilul lui James Benning - trei peisaje: un combinat industrial, o fermă și un deșert populat de beduini și cămile. Un documentar experimental de doar 50 de minute, care găsește mai multe idei vizuale pentru a exprima o idee simplă: în comparație cu natura și cu realizările sale, omul este minuscul. Vezi, de exemplu, zoom-ul din ce în ce mai mic al imaginilor succesive în care doi muncitori escaladează combinatul în care lucrează sau finalul în care cămilele se îndepărtează, până când oamenii nici u se mai disting, iar datorită aerului cald, animalele par să plutească deasupra orizontului ca un miraj. Filmul este găsibil...
Whiplash
Late-entry (l-am văzut acum câteva ore), dar - ca norocul - începe cu W și poate intra la sfârșitul acestul „clasament” alfabetic. Pe scurt, J.K. Simmons în rol de profesor de jazz terorizează un toboșar aspirant (Miles Teller), Full Metal Jacket-style (comparație nu îmi aparține). Intensitatea secvențelor în care aceștia doi se confruntă, într-o claustrofobică sală de repetiții, atestă talentului regizorului Damien Chazelle, aflat la doar al doilea film de lungmetraj. Acesta îndrăznește chiar, în final, să ne ofere un întreg jazz standard (secvență de vreo 7-8 minute), chestie pe care nu cred că am mai văzut-o până acum. Veți mai auzi despre acest film, nu în ultimul rând pentru că Simmons pare destinat să câștige un Oscar.
No comments:
Post a Comment