Micro Reviews (2)

The Grand Budapest Hotel (Wes Anderson, 2014)
Admir noua ambiție a lui Wes Anderson de a face desene animate cu actori în carne și oase. Evident, experiența ”The Fantastic Mr. Fox” a fost mai mult decât o incursiune în lumea animației, iar impactul acelui film reverberează în continuare în opera lui Anderson. ”The Grand Budapest Hotel” este o aventură frenetică, un caper nebun care reunește câteva duzini dintre cei mai mari actori ai momentului cu somptuoase decoruri miniaturale și clin d'oeil-uri către Lubitsch, Hitchcock și mulți alții. Anderson aliniază fiecare cadru stilului său din ce în ce mai lucrat, dar lui i se opune o forță dominatoare aproape egală - Ralph Fiennes, într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale, M. Gustave, concierge demodat al unui hotel care își trăiește ultimele zile de glorie. Sufletul acestui film (greu de găsit dincolo de înfloriturile de stil) este relația dintre M. Gustave și tânărul său protejat, Zero, interpretat în anii tinereții de Tony Revolori. Iar ultimele 20 de minute sunt neașteptat de melancolice, privind nostalgic înspre prima jumătate a secolului al XX-lea și aproape reușind să integreze marile evenimente care au marcat mijlocul secolului în această stranie poveste despre un hotel din Alpi care arată ca un tort rozaliu. 
Rating: 4/5

Noah (Darren Aronofsky, 2014)
Până acum, Aronofsky a reușit să își mențină integritatea artistică indiferent de scara bugetelor pe care le avea la dispoziție. Din spusele sale, se pare că inclusiv ”Noah” a ieșit așa cum a vrut el și nu a fost ciopârțit în post-producție de casa de producție. Motiv pentru care noul său film este cu atât mai dezamăgitor. Nu că nu ar lipsi câteva secvențe pe care numai Aronofsky le putea pune pe ecran, precum excelenta cosmogonie pe care Noah o povestește copiilor săi. Dar ”Noah” este un epic biblic și moștenește toate păcatele acestui gen. Obligativitatea unei povești cât mai stufoase, a unui confict cât mai multilateral, prelungește timpul de proiecție la aproape două ore și jumătate, dominate de efecte speciale, confruntări armate și așa-zise climax-uri emoționale. Dilemele care îl frământă pe Noe de-abia sunt puse în scena, Aronofsky preferând să dezvolte un personaj negativ monoton și banal, interpretat cabotin de Ray Winstone. Am citit comparații cu ”The Fountain”, dar să ne înțelegem - ”The Fountain” este unul dintre cele mai originale și mai creative filme ale noului mileniu; ”Noah” e un action blockbuster cu câteva idei interesante. Să sperăm că nu este decât un accident nefericit.
Rating: 2.5/5

Captain America: The Winter Soldier (Marvel Studios, 2014)
Odiseea supereroilor Marvel continuă sub bagheta cuplului fraternal Anthony și Joe Russo, cei mai recenți regizori racolați de Marvel. ”The Winter Soldier” nu are look-ul lui ”The First Avenger”, dar parcă e ceva mai bine scris (deși nu pot să fiu sigur, a trecut ceva vreme...) Totuși, s-au spus lucruri despre el care nu sunt adevărate. Ceea ce este cel mai evident este nu avem de-a face cu un thriller à la anii '70. Doar fiindca Robert Redford joacă într-un film, nu înseamnă că suntem în fața unui nou ”All the Presidents Men”. O deconspirare a lumii actuale a spionajului... cu atât mai puțin. Ceea ce m-a dezamăgit cel mai mult este că - odată ce aflăm identitatea acestui The Winter Soldier - miza filmului ar fi trebuie să fie relația dintre Captain America și acest personaj. Și cum o rezolvaă regizorii & scenariștii? Cu o bătaie. Concluzie: ”The Winter Soldier” este un episod dintr-o serie care începe din ce în ce mai tare să arate că e în lipsă de suflu și idei. 
Rating: 2.5/5

Top 5 Darren Aronofsky

Doar cinci lungmetraje (în 13 ani, totuși), dar toate foarte bune. Următorul lui film este ”The Wolverine”, continuare la ”X-Men Origins: Wolverine”, care este spin-off-ul seriei ”X-Men”... Deci ori o să scoată untul din franciză, ori o să dea chix ca alți auteuri care s-au apucat de filme cu supereroi (ahem...) Așa că, după o poză, vine și topul personal și - sper - controversabil:

1. The Fountain

2. The Wrestler

3. Pi

4. Requiem for a Dream

5. Black Swan

P.S.: filmele lui Aronofsky apar - la loc de cinste - și în topurile „istorice” din 2007 și 2009.

Black Swan (SUA, 2010)

Black Swan

(SUA, 2010)

Regia: Darren Aronofsky

Cu: Natalie Portman, Vincent Cassel, Barbara Hershey, Mila Kunis, Winona Ryder

Rating: 4/5

Ce rămâne să se spună despre povestea ”Lebedei Negre” care nu se știe deja? Pe scurt, este vorba despre tânăra și foooooooarte ambițioasa balerină Nina (Portman), care primește rolul (rolurile) principal în ”Lacul lebedelor”, dar are probleme cu interpretarea Lebedei Negre. Terorizată de directorul artistic al companiei (un excepțional Vincent Cassel), de mama „despotică” (Hershey) și de celelalte fete din companie, Nina ajunge repede în pragul nebuniei. A, da, și avem o scenă de sex inedită!

În realitate, însă, Nina este probabil „nebună” de la început. Tulburările de comportament alimentar sunt evident încă de la început, iar, în metrou sau pe coridoare întunecoase, Nina se întâlnește cu dubluri de-ale sale încă de dinainte să primească rolul și să fie „asaltată” psihologic și sexual de către personajul lui Cassel. Contează mai puțin aici care anume este sursa psihozei și natura acesteia. La fel ca și în ”Repulsion”, al lui Roman Polanski, important este modul în care este surprinsă căderea/ascensiunea înspre psihoza absolută, în care personajul lui Deneuve - acolo - și cel al lui Portman - aici - sunt capabile de orice, inclusiv de auto-distrugere.

Originea acestui film este, cu siguranță, în giallo-urile anilor '70. Aronofsky păstrează până și ideea unui cast internațional. Pe de altă parte, nu poate scăpa nici comparația cu ”Pantofiorii roșii”, capodoperea in Technicolor a lui Powell și Pressburger, despre o balerină scindată între carieră și bărbatul pe care îl iubește, care (SPOILER?) sfârșește într-un plonjon în gol, precum personajul din ”Lacul lebedelor”. Dacă aluziile la giallo-urile lui Argento sunt mai degrabă non-specifice, trimiterile vizuale la ”The Red Shoes” sunt directe (mai ales piruetele efectuate de Nina care se termină, invariabil, asupra chipului lui Cassel). 

În rest, Aronosfy filmează (aparent) simplu. Baletului de pe scenă sau din sălile de repetiție îi răspunde baletul imaginilor filmate din mână, care investighează fiecare colț al decorurilor mai degrabă sărăcăcioase ale culiselor, dând filmului un aspect uneori foarte grainy, numai pentru a accentua tensiunea. Ca film horror, ”Black Swan” este eficient. Deși nu o ia razna complet, Aronofsky ne duce în locuri în care nu credeam că un film totuși mainstream poate să ajungă. Deși - grație excesului de publicitate de dinainte de Oscar-uri - am văzut deja o mare parte din imaginile iconice ale filmului, nu de multe ori am rămas cu gura căscată la secvențele de bravură pe care Aronofsky le propune. Pe de altă parte, consider că acest ultim film este ușor mai idiosincratic decât precedentele creații ale regizorului. Spre deosebire de ”The Fountain” și - mai ales - ”The Wrestler”, aici își înfrânează mai greu dorința de a crea un film de gen și de a nu oferi tridimensionalitate universului. ”The Wrestler”, cu toate invențiile (audio-)vizuale, avea un personaj cu o mai bine conturată fațetă metafizică (și chiar una politică), iar filmul reușea destul de bine să prezinte realist lumea wrestling-ului. De cealaltă parte, lumea baletului din ”Black Swan” este mai degrabă fictivă. Nu mă deranjează prea mult acest lucru, mai ales fiindcă obsesiile și maniile care le cuprind pe personaje sunt prezentate „corect”, cu inventivitate cinematografică și un extraordinar simț al gradării narative.

În ciuda faptului că nu mi se pare unul dintre cele mai bune filme ale lui Aronofsky și consider că filmul nu depășește anumite limite pe care pare să și le chiar impună din start, nu pot să neg că este o experiență unică din punct de vedere vizual, un film visceral care folosește la efectul lor maxim fiecare mișcare de aparat, fiecare gest actoricesc pentru a contura decompensarea și progresia unei psihoze și - poate chiar mai important decât atât - reușește să fie entertaining pentru aproape două ore (o durată apreciabilă pentru un film „despre balet”).