Showing posts with label Tom Hooper. Show all posts
Showing posts with label Tom Hooper. Show all posts

Sunday, January 27, 2013

Les Misérables (UK, 2012)

Les Misérables
(UK, 2012)


Regia: Tom Hooper
Cu: Hugh Jackman, Russell Crowe, Anne Hathaway, Amanda Seyfried, Sasha Baron Cohen, Helena Bonham Carter

Rating: 2/5

Cred că Victor Hugo nu ar putea să fie decât încântat de influența pe care romanele sale au avut-o asupra teatrului muzical de final de secol XX. ”Les Misérables” în Marea Britanie și SUA și ”Notre-Dame de Paris” în Franța au fost printre cele mai mari succese de casă ale genului. Nu pot știi cu siguranță, dar cred că Hugo era mândru de aspectul „populist” al operei sale, care a cunoscut, într-un secol și jumătate, numeroase reîncarnări în teatru, operă și, apoi, în cinema, încă de la începuturile acestuia. Nu știam prea multe despre musicalul ”Les Misérables” înainte de a vedea filmul, în afară de povestea de bază și vreo două-trei cântece. Eram însă destul de optimist, având în vedere că sunt un admirator al interpreților, toți perfect capabili să dea interpretări de Oscar și să și cânte în același timp.



Chiar dacă nu sunt unul dintre fanii săi, filmele lui precedente ale lui Tom Hooper au pentru ce să fie lăudate. ”The Damned United” este un film despre fotbal care nu respectă formula unor astfel de filme și prezintă cel mai dezastruos sezon din cariera unuia dintre cei mai mari antrenori britanici. Iar oscarizatul ”The King's Speech”, deși poza ca un epic istoric patriotic, regalist, era mai interesant dacă îl interpretam ca un film despre (și mă auto-parafrazez aici) formarea unui actor care tocmai a primit rolul carierei sale. Nu pot spune lucruri la fel de frumoase despre ”Les Misérables”. Hooper nu numai că pierde esența romanului lui Hugo (ceea ce oricum se întâmpla când comprimi cinci volume în două ore și jumătate), dar filmului îi lipsește elanul narativ. Hooper se mulțumește să treacă de la un cântec la altul, încât filmul pare mai mult o înlănțuire de videoclipuri decât o poveste. Paradoxal, în ciuda faptului că filmul are de parcurs vreo trei decade, acțiunea stă în loc câteodată în secțiuni lungi, iar uneori trei melodii consecutive ne transmit același mesaj (deși, de exemplu, înțelegem din două cadre că Eponine îl iubește de Marius, dar acesta e îndrăgostit de Cosette). Înțeleg dorința de a fi fidel operei scenice, dar e greu să „traduci” astfel de secvențe în limbaj cinematografic și să păstrezi interesul publicului. 



Din punctul meu de vedere, Russell Crowe e cel mai bun lucru din filmul acesta. Nu este el cel mai bun cântăreț/vocalist (iar acest lucru se vede inclusiv din faptul că secvențele sale sunt încropite din mai multe cadre decât ale celorlalți), dar este singurul care creează un personaj tridimensional și singurul căruia realizatorii îi oferă un arc evolutiv cu adevărat interesant. În rest, Hugh Jackman pare să fie destul de mândru de abilitățile sale vocale și are și de ce, însă din păcate rezultatul este un Jean Valjean mult prea plat, care la 10 minute de la începutul filmului devine un model de virtute și cineva care nu va fi niciodată capabil de o eroare morală. Anne Hathway cântă foarte bine, dar interpretarea sa este plină de ticuri și tertipuri. Eddie Redmayne și Amanda Seyfried sunt buni și aș fi preferat să văd un musical romantic cu ei doi. Iar Sasha Baron Cohen și Helena Bonham Carter sunt singurii care aduc un pic de umor, însă aparițiile sale par atât de out of place și ajung să fie chiar iritanți până la final.



Nu îmi dau seama ce a vrut să facă Tom Hooper cu acest film. Deciziile sale regizorale par să se fi limitat la alegerea unui stil de filmare care impresionează la un nivel superficial, care scoate în evidență virtuozitatea interpreților și echipei de filmare, dar nu ne implică în miezul dramei. Este și oarecum inconsistent: pentru fiecare cadru secvență care înregistrează o melodie întreagă există câteva secvențe foarte confuze, fragmentate, ultra-montate. Nici decorurile teatrale, înguste, claustrofobice nu ajută prea mult, nici în ceea ce privește drama, nici aspectul vizual (în special baricada de la final care protejează o fundătură arată ridicol) Care este metoda lui Top Hooper de a ne convinge că ”Les Misérables” este cinematic în ciuda acestora? Câteva lungi survolări ale decorurilor îmbogățite digital, care sunt la fel de fake și neinspirate ca și restul producției. Tom Hooper este un profesionist destul de talentat cât să fi făcut două filme destul de satisfăcătoare din punct de vedere cinematic. Dar ”Les Misérables” denotă lipsa sa de viziune, care până acum nu a fost atât de evidentă.


Sunday, February 27, 2011

The King's Speech (UK/Australia/SUA, 2010)

The King's Speech
(UK/Australia/SUA, 2010)


Regia: Tom Hooper
Cu: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter, Guy Pearce, Timothy Spall, Michael Gambon

Rating: 3.5/5

”The King's Speech” a fost omniprezent în ultima vreme. Cele câteva clipuri și trailere au invadat internetul și televiziunile, actorii au apărut la talk-show-uri, iar toată lumea a aflat povestea regelui englez și a actorașului care l-a vindecat de bâlbâială în anii care vesteau cel de-al doilea război mondial. ”The King's Speech” este o producție de prestigiu, gândită, realizată și promovată pentru câștigarea a cât mai multe premii, vizându-l în final, de fapt, doar pe cel mare și auriu - Oscar-ul pentru Cel Mai Bun Film al Anului. Obiectiv pe care, probabil, și-l va îndeplini în ceva mai puțin de 36 de ore. În continuare, voi vorbi despre film în jurul a câtorva teme. Părerile vor fi uneori contradictorii și nu vor ajunge la nicio concluzie. Dar va fi o încercare de a deconstrui și de a oferi sens unui film ușor, pe care, conform reclamei, trebuie să „îl simți”.


Criticile aduse
Îmi permit să nu fiu de acord cu o serie de critici care au fost aduse filmului. În primul rând, nu sunt de acord că George VI este prezentat ca un reper înalt de cel mai înalt rang, care trece cu stoicism peste defectul de vorbire. Din contră, el este prezentat ca un fumător înrăit, iute la mânie, puternic complexat de statutul său în ierarhia familie și copilăria tulburată, slab de înger (deși curajos când este chiar nevoie să fie) etc. Mai mult, este un rege care nu are nicio putere, dar este la mila „supușilor”, care pot să se întoarcă oricând împotriva lor și pe care trebuie să-i mulțumească cu orice preț prin prestația sa în toate aspectele vieții. O sarcină foarte dificilă pentru o marionetă bâlbâită. În rest, cred că, deși obiecțiile sunt valide, se poate trece cu ușurință peste neadevărurile și exagerările istorice. Nu este singurul exemplu de film de Oscar care se joacă cu evenimentele adevărate.


Povestea unor actori
Îmi permit, de asemenea, cu riscul de a-i contrazice pe cei care au colaborat la acest film (inclusiv scenaristul David Seidler, regizorul Tom Hooper și parada de actori înzestrați care dau viață personajelor mai mult sau mai puțin idealizate) să nu fiu de acord cu tema filmului. Așa cum îl văd eu, ”The King's Speech” nu este un film despre un rege bâlbâit și nici despre prietenia dintre doi oameni. Sigur mă înșel, dar consider că acest film ar fi mult mai bun dacă îl privim din perspectiva că ar fi un film despre formarea și prestația actoricească. Michael Gambon, sublim ca George V, care stă să dea colțul, îi spune fiului său că monarhi sunt, acum, reduși la josnica meserie de actori. Ei trebuie să dea un performance pentru popor, vorbindu-le la radio și vânzându-le piesa fericirii națiunii. Terapeutul este un actor ratat, care are încă ambiții de a juca în trupe de amatori. Iar primul discurs pe care regele reușește să îl citească, în cabinetul „prietenului” său, este monologul lui Hamlet. Mai sunt și alte metafore mai mult sau mai puțin voite și mai mult sau mai puțin mascate, dar cred că aici este cheia filmului. De ce nu? ”The King's Speech” vorbește despre meseria de actor. Asta ar explica și distribuția de mare calibru. Oricum, Firth, Rush, Bonham Carter (Burton), Pearce, Gambon și Claire Bloom sunt extraordinari și, dacă ar fi destule statuete aurite, le-ar merita pe toate. 


Realizare tehnică
Am fost surprins de calitatea acestui film. Mă așteptam, poate, la o producțieceva mai convențională, mai teatrală sau mai de miniserie TV. În schimb, filmul este lucrat artistic, cinematografic (fără îndoială, pentru a suplini un scenariu totuși schematic). Mixajul sonor impresionează încă din primele secvențe, când bâlbâiala protagonistului este accentuată de ecourile și reverberațiile produse de microfoanele și difuzoarele vremii. Muzica lui Alexandre Desplat, precum și a altor compozitori din alte vremuri, crează o atmosferă epică, majestoasă în jurul personajelor. Cât despre imagine, cred că aici s-a făcut un exces. Sigur, schema de culori este superbă, compozițiile sunt reușite și cu ajutorul montajului aproape fiecare scenă primește un ritm propriu, dar Danny Cohen cred că exagerează cu unghiurile largi, care distorsionează adesea fețele personajelor și încăperile în momente lipsite de tensiune inerentă sau care nu necesită un adaos de suspans sau o optică modificată. Acest lucru nu este valabil pentru câteva scene foarte reușite, precum cea din deschidere sau prima întâlnire dintre cei George VI și Lionel Logue, în care distanța care îi separă (atât la propriu cât și la figurat) este accentuată prin unghiurile alese și montajul alternativ al cadrelor cu cei doi.  De asemenea, există câteva planuri mai abstracte (raccourci-uri, overhead shot-uri în Westminster Abbey sau alte locații cu o personalitate puternică) care nu mi s-au părut la locul lor în acest film.


Clișee
Precum orice film care are un Oscar asigurat, și ”The King's Speech” păcătuiește prin personaje schematice, întâlniri „norocoase”, replici siropoase (pe care probabil le-ați văzut în toate trailerele) etc. În plus, există câteva situații de-a dreptul naive (ca să nu spun ridicole), pe care nu vreau să le înșir, în special pentru că multe dintre ele sunt și spoilere. Oricum, pe parcursul filmului, care acoperă, totuși, câțiva ani din viața personajelor, Georgr VI și Logue se ceartă și se împacă de mai multe ori, încât orice ceartă nouă devine redundantă și nu ne surprinde niciodată când se împacă. Și filmul mai are o problemă, care cred că intră tot la această categorie: în prima jumătate, demarează greu (intrigi, probleme cu Edward VIII, Bertie și Logue se ceartă), iar în a doua jumătate parcă se termină de mai multe ori. Sigur, finalul adevărat este anunțat din timp, odată cu partea a doua din Simfonia a VII-a a lui Beethoven, dar dacă filmul s-ar fi terminat mai devreme (odată cu abdicarea fratelui sau cu încoronarea), nu am fi observat diferența.


De ce ar trebui să câștige Oscar-ul?
”The King's Speech” nu merită acest premiu. Nu într-un an în care contracandidații săi sunt ”The Social Network”, ”Black Swan” sau ”Toy Story 3”. Dar, fiindcă Oscar-urile sunt politice, ar fi un gest de prietenie trans-atlantică și, nu în ultimul rând, ar valida munca depusă de o instituție a statului britanic, UK Film Council, care a fost desființată în decursul anului trecut. În afară de ”The King's Speech”, UKFC a finanțat (cu fonduri ale Loteriei Naționale) o serie de filme extraordinare, printre care câteva dintre filmele mele preferate din ultimul deceniu: ”Man on Wire”, ”Red Road” și ”Fish Tank”, ”Touching the Void” etc. Este păcat că acest organism nu mai există. Cu toate acuzele de nepotism, filmele de mai sus (alături de alte zeci) sunt dovada că UKFC știa în ce bagă banii publicului. Sigur, criza economică e în toată lumea și toți încearcă să facă economii, dar când te uiți unele dintre producțiile CNC-ului nostru... te bâlbâi, nu altceva!