Tinker Tailor Soldier Spy (UK/Franța/Germania, 2011)

Tinker Tailor Soldier Spy

(UK/Franța/Germania, 2011)

Regia: Tomas Alfredson

Cu: Gary Oldman, Colin Firth, Tom Hardy, Toby Jones, Mark Strong, Benedict Cumberbatch, Ciarán Hinds

Rating: 3.5/5

Ultimul film de mare profil bazat pe un roman de John Le Carré (dar fără spioni în timpul Războiului Rece) a fost ”The Constant Gardener”, un film incisiv, actual, implicat politic și social. ”Tinker Tailor Soldier Spy” este, din contră, o întoarcere la conflictele din trecut, un film anacronic din toate punctele de vedere, atât în ceea ce privește subiectul cât și stilul în care este realizat. Cu ajutorul unor decoruri extraordinare (nebăgate în seamă de o anumită academie de film), a câtorva efecte speciale subtil integrate și a unei cantități impresionante de grain pe peliculă, regizorul Tomas Alfredson creează iluzia anilor '60, timpul în care personajul principal al mai multor romane semnate Le Carré, George Smiley, trebuie să găsească o cârtiță infiltrată la cel mai înalt nivel al serviciilor secrete britanice.

Romanul a mai fost adaptat o dată într-o miniserie de șase episoade, cu Alec Guiness ca protagonist. Condensând materialul într-un film de două ore, scenariștii Bridget O'Connor și Peter Straughan construiesc un narativ dislocat, plin de elipse și digresiuni, imitând misterul care ni se dezvăluie non-cronologic. Nu este un film greu de urmărit, dar solicită atenție la detalii. Este lent, dar intens, dens și stratificat. Din acest motiv cred că ar putea plictisi sau chiar frustra un public mai puțin receptiv la astfel de filme cerebrale. O critică ceva mai justificată pe care i-aș aduce-o filmului este că excesul de stil și reconstituirea minuțioasă a epocii sunt mai degrabă un element alienant decât imersiv. Lui ”Tinker Tailor Soldier Spy” îi lipsește un pay-off satisfăcător, nu fiindcă misterul dezvăluit ar fi dezamăgitor, chiar din contră: la final, avem impresia că de-abia am început să râcâim suprafața intrigilor și relațiilor dintre acești bărbați cinici, ridați, îmbătrâniți.

Aș adăuga două mențiuni speciale. Prima este pentru Alberto Iglesias și a sa coloană sonoră ritmică, antrenantă. Iar a doua este pentru Gary Oldman. Deși întregul cast este excelent din toate punctele de vedere (poate cam light la capitolul feminin), dar rolul pe care Oldman îl creează este extraordinar. Un personaj ursuz, a cărui chip este o mască permanentă, a cărui calm pare să ascundă o amenințare latentă... El nu ni se dezvăluie decât într-o singură scenă, care îți dă fiori reci în momentul în care Oldman livrează o replică pe care pastișele după James Bond păreau să o fi anihilat-o demult, dar care aici devine chintesența întregului personaj: We are not so different... you and I...

The King's Speech (UK/Australia/SUA, 2010)

The King's Speech

(UK/Australia/SUA, 2010)

Regia: Tom Hooper

Cu: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter, Guy Pearce, Timothy Spall, Michael Gambon

Rating: 3.5/5

”The King's Speech” a fost omniprezent în ultima vreme. Cele câteva clipuri și trailere au invadat internetul și televiziunile, actorii au apărut la talk-show-uri, iar toată lumea a aflat povestea regelui englez și a actorașului care l-a vindecat de bâlbâială în anii care vesteau cel de-al doilea război mondial. ”The King's Speech” este o producție de prestigiu, gândită, realizată și promovată pentru câștigarea a cât mai multe premii, vizându-l în final, de fapt, doar pe cel mare și auriu - Oscar-ul pentru Cel Mai Bun Film al Anului. Obiectiv pe care, probabil, și-l va îndeplini în ceva mai puțin de 36 de ore. În continuare, voi vorbi despre film în jurul a câtorva teme. Părerile vor fi uneori contradictorii și nu vor ajunge la nicio concluzie. Dar va fi o încercare de a deconstrui și de a oferi sens unui film ușor, pe care, conform reclamei, trebuie să „îl simți”.

Criticile aduse

Îmi permit să nu fiu de acord cu o serie de critici care au fost aduse filmului. În primul rând, nu sunt de acord că George VI este prezentat ca un reper înalt de cel mai înalt rang, care trece cu stoicism peste defectul de vorbire. Din contră, el este prezentat ca un fumător înrăit, iute la mânie, puternic complexat de statutul său în ierarhia familie și copilăria tulburată, slab de înger (deși curajos când este chiar nevoie să fie) etc. Mai mult, este un rege care nu are nicio putere, dar este la mila „supușilor”, care pot să se întoarcă oricând împotriva lor și pe care trebuie să-i mulțumească cu orice preț prin prestația sa în toate aspectele vieții. O sarcină foarte dificilă pentru o marionetă bâlbâită. În rest, cred că, deși obiecțiile sunt valide, se poate trece cu ușurință peste neadevărurile și exagerările istorice. Nu este singurul exemplu de film de Oscar care se joacă cu evenimentele adevărate.

Povestea unor actori

Îmi permit, de asemenea, cu riscul de a-i contrazice pe cei care au colaborat la acest film (inclusiv scenaristul David Seidler, regizorul Tom Hooper și parada de actori înzestrați care dau viață personajelor mai mult sau mai puțin idealizate) să nu fiu de acord cu tema filmului. Așa cum îl văd eu, ”The King's Speech” nu este un film despre un rege bâlbâit și nici despre prietenia dintre doi oameni. Sigur mă înșel, dar consider că acest film ar fi mult mai bun dacă îl privim din perspectiva că ar fi un film despre formarea și prestația actoricească. Michael Gambon, sublim ca George V, care stă să dea colțul, îi spune fiului său că monarhi sunt, acum, reduși la josnica meserie de actori. Ei trebuie să dea un performance pentru popor, vorbindu-le la radio și vânzându-le piesa fericirii națiunii. Terapeutul este un actor ratat, care are încă ambiții de a juca în trupe de amatori. Iar primul discurs pe care regele reușește să îl citească, în cabinetul „prietenului” său, este monologul lui Hamlet. Mai sunt și alte metafore mai mult sau mai puțin voite și mai mult sau mai puțin mascate, dar cred că aici este cheia filmului. De ce nu? ”The King's Speech” vorbește despre meseria de actor. Asta ar explica și distribuția de mare calibru. Oricum, Firth, Rush, Bonham Carter (Burton), Pearce, Gambon și Claire Bloom sunt extraordinari și, dacă ar fi destule statuete aurite, le-ar merita pe toate. 

Realizare tehnică

Am fost surprins de calitatea acestui film. Mă așteptam, poate, la o producțieceva mai convențională, mai teatrală sau mai de miniserie TV. În schimb, filmul este lucrat artistic, cinematografic (fără îndoială, pentru a suplini un scenariu totuși schematic). Mixajul sonor impresionează încă din primele secvențe, când bâlbâiala protagonistului este accentuată de ecourile și reverberațiile produse de microfoanele și difuzoarele vremii. Muzica lui Alexandre Desplat, precum și a altor compozitori din alte vremuri, crează o atmosferă epică, majestoasă în jurul personajelor. Cât despre imagine, cred că aici s-a făcut un exces. Sigur, schema de culori este superbă, compozițiile sunt reușite și cu ajutorul montajului aproape fiecare scenă primește un ritm propriu, dar Danny Cohen cred că exagerează cu unghiurile largi, care distorsionează adesea fețele personajelor și încăperile în momente lipsite de tensiune inerentă sau care nu necesită un adaos de suspans sau o optică modificată. Acest lucru nu este valabil pentru câteva scene foarte reușite, precum cea din deschidere sau prima întâlnire dintre cei George VI și Lionel Logue, în care distanța care îi separă (atât la propriu cât și la figurat) este accentuată prin unghiurile alese și montajul alternativ al cadrelor cu cei doi.  De asemenea, există câteva planuri mai abstracte (raccourci-uri, overhead shot-uri în Westminster Abbey sau alte locații cu o personalitate puternică) care nu mi s-au părut la locul lor în acest film.

Clișee

Precum orice film care are un Oscar asigurat, și ”The King's Speech” păcătuiește prin personaje schematice, întâlniri „norocoase”, replici siropoase (pe care probabil le-ați văzut în toate trailerele) etc. În plus, există câteva situații de-a dreptul naive (ca să nu spun ridicole), pe care nu vreau să le înșir, în special pentru că multe dintre ele sunt și spoilere. Oricum, pe parcursul filmului, care acoperă, totuși, câțiva ani din viața personajelor, Georgr VI și Logue se ceartă și se împacă de mai multe ori, încât orice ceartă nouă devine redundantă și nu ne surprinde niciodată când se împacă. Și filmul mai are o problemă, care cred că intră tot la această categorie: în prima jumătate, demarează greu (intrigi, probleme cu Edward VIII, Bertie și Logue se ceartă), iar în a doua jumătate parcă se termină de mai multe ori. Sigur, finalul adevărat este anunțat din timp, odată cu partea a doua din Simfonia a VII-a a lui Beethoven, dar dacă filmul s-ar fi terminat mai devreme (odată cu abdicarea fratelui sau cu încoronarea), nu am fi observat diferența.

De ce ar trebui să câștige Oscar-ul?

”The King's Speech” nu merită acest premiu. Nu într-un an în care contracandidații săi sunt ”The Social Network”, ”Black Swan” sau ”Toy Story 3”. Dar, fiindcă Oscar-urile sunt politice, ar fi un gest de prietenie trans-atlantică și, nu în ultimul rând, ar valida munca depusă de o instituție a statului britanic, UK Film Council, care a fost desființată în decursul anului trecut. În afară de ”The King's Speech”, UKFC a finanțat (cu fonduri ale Loteriei Naționale) o serie de filme extraordinare, printre care câteva dintre filmele mele preferate din ultimul deceniu: ”Man on Wire”, ”Red Road” și ”Fish Tank”, ”Touching the Void” etc. Este păcat că acest organism nu mai există. Cu toate acuzele de nepotism, filmele de mai sus (alături de alte zeci) sunt dovada că UKFC știa în ce bagă banii publicului. Sigur, criza economică e în toată lumea și toți încearcă să facă economii, dar când te uiți unele dintre producțiile CNC-ului nostru... te bâlbâi, nu altceva!