The Rover (Australia/SUA, 2014)

The Rover

(Australia/SUA, 2014)

Regia: David Michôd

Cu: Guy Pearce, Robert Pattinson

Rating: 2.5/5

Motto:

Is the new world rising from the shmbles of the old?

Led Zeppelin - The Rover

"The Rover", al doilea lungmetraj al lui David Michôd după "Animal Kingdom" este cu siguranță unul dintre filmele cele mai discutate ale momentului. Principalul motiv? Mulți dintre cei care scriu despre cinematografia independentă încă se miră că Robert Pattinson joacă roluri adevărate și pare să chiar aibă talent. Este deja cam târziu să face astfel de „descoperiri”, dar - cu siguranță - interpretarea lui Pattinson (și a lui Guy Pearce) merită mai multă atenție decât filmul în ansamblul său. ”The Rover” este un fel de western plasat în outback-ul australian, la zece ani după o devastatoare criză economică mondială. Guy Pearce joacă un man without a name, care pornește pe urmele a trei bandiți care i-au furat mașina. Tovarăș de drum îi este Rey (Pattinson), fratele unui dintre bandiți, pe care aceștia l-au abandonat, rănit în mijlocul drumului, după un jaf.

Filmul conține câteva scene extrem de violente, care sunt satisfăcătoare la un nivel visceral până în momentul în care încep să devină repetitive, iar anticiparea primului foc de armă în confruntarea finală instilă mai degrabă nervozitate decât senzație de suspans. Michôd pare foarte satisfăcut de modul în care orchestrează secvențele-șoc și de modul în care folosește lumina arzătoare a soarelui australian. Însă cele mai reușite momente sunt cele 3-4 secvențe dialogate dintre cei doi protagoniști, a căror inner self ni se revelează în aceste momente liniștite, de obicei nocturne, la lumina unui foc portocaliu. Din punctul meu de vedere, modul în are conflictele sunt rezolvate în acest film nu este deloc satisfăcător. Cele două personaje principale dezvoltă o relație stranie de inter-dependență, precum cea dintre un orfan abandonat și un părinte-surogat, dar scenariul lui Michôd o amputează brusc (și aproape sadic). În schimb, ultima scenă se vrea un climax emoțional, care nu este însă pregătit decât de un singur moment din primul act. Ceea ce, având în vedere tot ce am văzut și am aflat despre personajul lui Guy Pearce, putem considera că este mult prea puțin.

Lawless (SUA, 2012)

Lawless 

(SUA, 2012)

Regia: John Hillcoat

Cu: Shia LaBeouf, Tom Hardy, Jessica Chastain, Guy Pearce, Mia Wasikowska, Gary Oldman

Rating: 3/5

Acțiunea din ”Lawless” se petrece în era prohibiției, în comitatul Franklin din Virginia, unde trei frați (LaBoeuf, Hardy și Jason Clarke) produc și distribuie ilegal tărie, sfidând oamenii legii, în special pe agentul special Charlie Rakes, interpretat flamboaiant de Guy Pearce. Filmul a fost în competiție la Cannes, unde a fost primit cu răceală, iar la momentul premierei oficiale, nici criticii din State nu au fost mai îngăduitori. În acest context, chiar dacă am anumite rezervări în privința sa, filmul mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam.

Să începem cu punctele slabe. Shia LaBeouf este depășit de situație, fiind primul nume de pe generic. Lipsit de charismă și având un aer complet nepotrivit cu perioada descrisă (vorbește precum personajul pe care îl joacă în ”Wall Street 2”), LaBeouf nu reușește să conducă filmul în momentele în care scenariul îi cere acest lucru. Totuși, interpretarea sa nu este chiar atât de oribilă pe cât mă așteptam și măcar ne este oferită plăcerea sadică de a-l vedea bătut măr și împușcat de câteva ori pe parcursul filmului. Nu mă așteptam însă ca Guy Pearce să fie slab în rolul său, ceea ce din păcate este cazul. Cu un look care ne amintește de Bob Geldof în finalul lui ”Pink Floyd: The Wall”, interpretarea sa este over-acting pur, lipsind orice apariție a personajului său de autenticitate, uneori fiind mai degrabă comic relief. Și dacă tot am ajuns la acest capitol, păcatul cel mai mare al lui Hillcoat în acest caz cred că este indecizia: filmul excelează în momentele de răbufnire a violenței, dar acestea sunt urmate adesea de secvențe comice, uneori la limita slapstick-ului, dând impresia că ne uităm mai degrabă la o parodie a genului, decât la un western cu gangsteri modern, dur, necompromițător.

Pe de altă parte, Tom Hardy este foarte bun în rolul său, iar Gary Oldman, în cele trei scene pe care le are, arată de parcă ar fi un bad guy într-un film din anii '30. Din păcate, Jessica Chastain și Mia Wasikowska sunt mai degrabă elemente de decor, dar aici cred că este mai degrabă vina scenaristului (Nick Cave, de care nu vreau să mă leg, deși aș putea). John Hillcoat reconstituie cu minuțiozitate atmosfera perioadei istorice pe care o descrie, iar filmul nu arată de parcă ar fi fost filmat în studio, o problemă frecventă cu astfel de producții. De asemenea, chiar dacă tipul are o predilecție pentru nuanțe mohorâte de gri și maroniu, imaginile sale sunt adesea neașteptat de frumoase și câteodată starea de spirit ne este indusă doar de ceea ce vedem (din păcate, această stare de spirit este distrusă când pe coloana sonoră începe să se audă un cântec modern - o figură de stil pretențioasă care nu funcționează în orice film, în mâinile oricărui regizor). Per ansamblu, astfel, ”Lawless” este un film cu multe probleme, dar care cred că până la urmă merită văzut, în ciuda unui ton ezitant, a unui final anti-climactic și a prezenței lui Shia LaBeouf.

Prometheus (SUA, 2012)

Prometheus

(SUA, 2012)

Regia: Ridley Scott

Cu: Noomi Rapace, Michael Fassbender, Charlize Theron, Guy Pearce

Rating: 3.5/5

După 33 de ani, Ridley Scott revizitează universul lui ”Alien”, piatră de hotar în istoria science-fiction, unul dintre cele mai bune filme ale genului și unul dintre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor. De data aceasta, acțiunea se petrece cu câteva decenii înainte de primele aventuri ale lui Ripley, iar între poveștile lui ”Prometheus” și ”Alien” conexiunile sunt doar vagi (chiar dacă referințele vizuale, stilistice la așa-zisul original sunt numeroase). Și de data aceasta, personajele principale sunt un grup de astronauți angajați de corporația Weylan(d). Scopul lor însă nu mai este doar „banala” exploatare a resurselor de pe planetă străină, ci unul mult mai nobil - descoperirea originii omenirii. 

”Alien” îngloba deja mai multe motivele clasice ale filmelor SF: călătorii interplanetare, întâlniri cu extratereștrii ostili, inteligența artificială, elementul de noutate (la acea vreme) venind din partea horror-ului - descris adesea cu adjectivul lovecraftian. Pe lângă toate acestea, ”Prometheus” adaugă una dintre supra-temele science-fiction: întâlnirea cu Creatorul/Creatorii. Puține filme au avut curajul să meargă în această direcție și nu toate au reușit. ”2001: Odiseea spațială” este standardul de aur în această privință, fiind de asemenea un exemplu de film care punea în scenă mai multe scenarii SF, schimbând genul odată pentru totdeauna. ”Prometheus” nu se poate măsura cu ”2001” sau ”Alien”. Datorită acestor termeni de comparație, dar și uber-hype-ului creat de campania de promovare, filmul este destinat să pară o dezamăgire. Dar cred că nu trebuie să ne pripim cu această etichetă. În ultimii ani, Ridley Scott a devenit unul dintre cei mai interesanți regizori de filme de gen (fie el science-fiction, epic istoric, film de război, de aventuri sau cu gangsteri), îmbogățind scenarii bine-cunoscute în filme de altfel foarte comerciale și impunând un stil vizual unic.

Oricât de mult ar vorbi personajele din ”Prometheus” despre Dumnezeu, Creație, inteligență umană versus inteligență artificială și alte astfel de probleme, filmul este cel mai fascinant în momentele în care Ridley Scott se dezlănțuie. După o gradare expertă a suspansului în prima parte a filmului (în special căutările din structura extraterestră pe care o descoperă), secvențele de acțiune se succed din ce în ce mai frecvent: mai întâi o furtună, apoi cea mai implauzibilă cezariană efectuată vreodată, până la climaxul cu prăbușirea unei nave spațiale. Acesta este motivul pentru care, în ciuda găurilor de logică din scenariu, în ciuda aplicării destul de vagi a legilor fizicii și în ciuda ambițiilor mult disproporționate față de posibilități, ”Prometheus” este, totuși, o reușită: pentru că este un science-fiction adevărat, care nu se dă înapoi de la scene care să asigure un rating R în America și care dublează temele arhi-exploatate ale genului cu virtuozitate stilistică. Vizionarea filmului este o plăcere, iar Scott pare să fi găsit un echilibru între propria viziune și cerințele actuale ale cinematografului comercial.

The King's Speech (UK/Australia/SUA, 2010)

The King's Speech

(UK/Australia/SUA, 2010)

Regia: Tom Hooper

Cu: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter, Guy Pearce, Timothy Spall, Michael Gambon

Rating: 3.5/5

”The King's Speech” a fost omniprezent în ultima vreme. Cele câteva clipuri și trailere au invadat internetul și televiziunile, actorii au apărut la talk-show-uri, iar toată lumea a aflat povestea regelui englez și a actorașului care l-a vindecat de bâlbâială în anii care vesteau cel de-al doilea război mondial. ”The King's Speech” este o producție de prestigiu, gândită, realizată și promovată pentru câștigarea a cât mai multe premii, vizându-l în final, de fapt, doar pe cel mare și auriu - Oscar-ul pentru Cel Mai Bun Film al Anului. Obiectiv pe care, probabil, și-l va îndeplini în ceva mai puțin de 36 de ore. În continuare, voi vorbi despre film în jurul a câtorva teme. Părerile vor fi uneori contradictorii și nu vor ajunge la nicio concluzie. Dar va fi o încercare de a deconstrui și de a oferi sens unui film ușor, pe care, conform reclamei, trebuie să „îl simți”.

Criticile aduse

Îmi permit să nu fiu de acord cu o serie de critici care au fost aduse filmului. În primul rând, nu sunt de acord că George VI este prezentat ca un reper înalt de cel mai înalt rang, care trece cu stoicism peste defectul de vorbire. Din contră, el este prezentat ca un fumător înrăit, iute la mânie, puternic complexat de statutul său în ierarhia familie și copilăria tulburată, slab de înger (deși curajos când este chiar nevoie să fie) etc. Mai mult, este un rege care nu are nicio putere, dar este la mila „supușilor”, care pot să se întoarcă oricând împotriva lor și pe care trebuie să-i mulțumească cu orice preț prin prestația sa în toate aspectele vieții. O sarcină foarte dificilă pentru o marionetă bâlbâită. În rest, cred că, deși obiecțiile sunt valide, se poate trece cu ușurință peste neadevărurile și exagerările istorice. Nu este singurul exemplu de film de Oscar care se joacă cu evenimentele adevărate.

Povestea unor actori

Îmi permit, de asemenea, cu riscul de a-i contrazice pe cei care au colaborat la acest film (inclusiv scenaristul David Seidler, regizorul Tom Hooper și parada de actori înzestrați care dau viață personajelor mai mult sau mai puțin idealizate) să nu fiu de acord cu tema filmului. Așa cum îl văd eu, ”The King's Speech” nu este un film despre un rege bâlbâit și nici despre prietenia dintre doi oameni. Sigur mă înșel, dar consider că acest film ar fi mult mai bun dacă îl privim din perspectiva că ar fi un film despre formarea și prestația actoricească. Michael Gambon, sublim ca George V, care stă să dea colțul, îi spune fiului său că monarhi sunt, acum, reduși la josnica meserie de actori. Ei trebuie să dea un performance pentru popor, vorbindu-le la radio și vânzându-le piesa fericirii națiunii. Terapeutul este un actor ratat, care are încă ambiții de a juca în trupe de amatori. Iar primul discurs pe care regele reușește să îl citească, în cabinetul „prietenului” său, este monologul lui Hamlet. Mai sunt și alte metafore mai mult sau mai puțin voite și mai mult sau mai puțin mascate, dar cred că aici este cheia filmului. De ce nu? ”The King's Speech” vorbește despre meseria de actor. Asta ar explica și distribuția de mare calibru. Oricum, Firth, Rush, Bonham Carter (Burton), Pearce, Gambon și Claire Bloom sunt extraordinari și, dacă ar fi destule statuete aurite, le-ar merita pe toate. 

Realizare tehnică

Am fost surprins de calitatea acestui film. Mă așteptam, poate, la o producțieceva mai convențională, mai teatrală sau mai de miniserie TV. În schimb, filmul este lucrat artistic, cinematografic (fără îndoială, pentru a suplini un scenariu totuși schematic). Mixajul sonor impresionează încă din primele secvențe, când bâlbâiala protagonistului este accentuată de ecourile și reverberațiile produse de microfoanele și difuzoarele vremii. Muzica lui Alexandre Desplat, precum și a altor compozitori din alte vremuri, crează o atmosferă epică, majestoasă în jurul personajelor. Cât despre imagine, cred că aici s-a făcut un exces. Sigur, schema de culori este superbă, compozițiile sunt reușite și cu ajutorul montajului aproape fiecare scenă primește un ritm propriu, dar Danny Cohen cred că exagerează cu unghiurile largi, care distorsionează adesea fețele personajelor și încăperile în momente lipsite de tensiune inerentă sau care nu necesită un adaos de suspans sau o optică modificată. Acest lucru nu este valabil pentru câteva scene foarte reușite, precum cea din deschidere sau prima întâlnire dintre cei George VI și Lionel Logue, în care distanța care îi separă (atât la propriu cât și la figurat) este accentuată prin unghiurile alese și montajul alternativ al cadrelor cu cei doi.  De asemenea, există câteva planuri mai abstracte (raccourci-uri, overhead shot-uri în Westminster Abbey sau alte locații cu o personalitate puternică) care nu mi s-au părut la locul lor în acest film.

Clișee

Precum orice film care are un Oscar asigurat, și ”The King's Speech” păcătuiește prin personaje schematice, întâlniri „norocoase”, replici siropoase (pe care probabil le-ați văzut în toate trailerele) etc. În plus, există câteva situații de-a dreptul naive (ca să nu spun ridicole), pe care nu vreau să le înșir, în special pentru că multe dintre ele sunt și spoilere. Oricum, pe parcursul filmului, care acoperă, totuși, câțiva ani din viața personajelor, Georgr VI și Logue se ceartă și se împacă de mai multe ori, încât orice ceartă nouă devine redundantă și nu ne surprinde niciodată când se împacă. Și filmul mai are o problemă, care cred că intră tot la această categorie: în prima jumătate, demarează greu (intrigi, probleme cu Edward VIII, Bertie și Logue se ceartă), iar în a doua jumătate parcă se termină de mai multe ori. Sigur, finalul adevărat este anunțat din timp, odată cu partea a doua din Simfonia a VII-a a lui Beethoven, dar dacă filmul s-ar fi terminat mai devreme (odată cu abdicarea fratelui sau cu încoronarea), nu am fi observat diferența.

De ce ar trebui să câștige Oscar-ul?

”The King's Speech” nu merită acest premiu. Nu într-un an în care contracandidații săi sunt ”The Social Network”, ”Black Swan” sau ”Toy Story 3”. Dar, fiindcă Oscar-urile sunt politice, ar fi un gest de prietenie trans-atlantică și, nu în ultimul rând, ar valida munca depusă de o instituție a statului britanic, UK Film Council, care a fost desființată în decursul anului trecut. În afară de ”The King's Speech”, UKFC a finanțat (cu fonduri ale Loteriei Naționale) o serie de filme extraordinare, printre care câteva dintre filmele mele preferate din ultimul deceniu: ”Man on Wire”, ”Red Road” și ”Fish Tank”, ”Touching the Void” etc. Este păcat că acest organism nu mai există. Cu toate acuzele de nepotism, filmele de mai sus (alături de alte zeci) sunt dovada că UKFC știa în ce bagă banii publicului. Sigur, criza economică e în toată lumea și toți încearcă să facă economii, dar când te uiți unele dintre producțiile CNC-ului nostru... te bâlbâi, nu altceva!