Mama (Spania/Canada, 2013)

Mama

(Spania/Canada, 2013)

Regia: Andrés Muschietti

Cu: Jessica Chastain, Nikolaj Coster-Waldau, Megan Charpentier, Isabelle Nélisse

Rating: 3.5/5

Un film horror bun este o raritate pe ecranele din România. În afară de TIFF, Lună Plină și un ocazional „Los ojos de Julia” sau ”The Woman in Black”, nu primim altceva decât remake-uri, sequel-uri din serii interminabile și found footage films de la Hollywood, iar producțiile internaționale sunt complet marginalizate. ”Mama”, o co-producție spaniolo-canadiană, probabil nu ar fi ajuns nici el să ruleze oficial dacă nu ar fi fost unul dintre filmele sponsorizate de Guillermo del Toro, care și-a auto-încredințat misiunea de a-i face cunoscuții lumii întregi pe tinerii talentați regizori de filme de groază. 

Din punctul de vedere al celor ce se întâmplă pe ecran, ”Mama” este aderă destul de bine convențiilor genului, povestea sa despre două fetițe găsite în pădure și un spirit care veghează asupra lor nefiind deloc o noutate. Cum nu este nici explorarea fricii de a deveni părinte, o temă foarte frecventă în literatura și cinematografia horror, manifestă aici în ceea ce i se întâmplă personajului jucat de Jessica Chastain. Însă regizorul Andrés Muschietti știe să gradeze tensiunea, să întârzie dezvăluirile decisive până la momentul în care impactul lor să fie maxim, reușind astfel să mențină o tensiune destul de constantă și eficientă pentru o mare parte a timpului. Există și câteva sperieturi destul de bune, însă filmul se remarcă mai mult prin modul în care spațiul este definit de ochiul regizorului: geometria casei în care se petrece majoritatea acțiunii este mai mult decât un simplu element de decor, iar acțiunea și locurile în care aceasta se petrece sunt întotdeauna inteligibile. De asemenea, pe parcursul filmului, Muschietti coregrafiază din când în când cadre-secvență intense, surprinzătoare, care atestă virtuozitatea sa și subliniază claustrofobia mizanscenei și iminența evenimentelor „neplăcute” ce urmează să se petreacă.

Sincer, filmul merită văzut doar pentru a contrasta rolul făcut de Jessica Chastain aici cu cel din ”Zero Dark Thirty”. Peruca și machiajul goth, tatuajele, chitara bass și vulnerabilitatea unui personaj căruia i se impune rolul de mamă sunt la ani-lumină distanță de hotărârea borderline pe care o are Maya din filmul lui Kathryn Bigelow. Dacă nu știam deja acest lucru, Chastain se dovedește a fi o interpretă nu doar versatilă, dar capabilă de a evolua în genuri diferite (și să cucerească box-office-ul în același timp: la un moment dat, ”Mama” și ”Zero Dark Thirty” ocupau primele două locuri în topul încasărilor americane). Co-star-ul ei, Nikolaj Coster-Waldau (cunoscut până acum mai ales din ”Headhunters”) are un rol dublu, însă - din perspectiv a a ceea ce li se întâmplă personajelor sale pe parcurus - are mult mai puțin de făcut decât Chastain. Și ar mai trebui menționat că inteligența regizorului se intuiește cel mai bine din interpretarea celor două foarte tinere actrițe distribuite în rolul fetelor: ele au destul de mult de făcut pentru a asigura reușita filmului, iar îndrumarea lor nu a fost ușoară în niciun caz.

P.S.: ”Mama” își găsește sursa de inspirație într-un scurtmetraj de doar 3 minute realizat de Andrés Muschietti și sora sa Barbara în 2008, care este disponibil pe youtube. Enjoy!

Zero Dark Thirty (SUA, 2012)

Zero Dark Thirty

(SUA, 2012)

Regia: Kathryn Bigelow

Cu: Jessica Chastain, Jason Clarke, Kyle Chandler, Mark Strong

Rating: 4/5

Înainte să începem, aș vrea să spun că ce s-a întâmplat cu filmul acesta și întreaga campanie de denigrare a sa ar trebui să fie inadmisibil. Nu deranjează atât de mult că așa-ziși liberali de la Hollywood și din presă au cerut boicotul filmului demonstrându-și de fapt propriile prejudecăți cât faptul că senatori și congressmeni și-au băgat nasul, intervenind politic în ceea ce nu este în sine decât un concurs pentru niște statuete aurite. Alte filme cu șanse la Oscar au fost de asemenea atacate în mod similar, inclusiv ”Lincoln”, ”Django Unchained” și chiar și ”Argo”, dar în niciun caz efectul nu a fost atât de devastator și lucrurile care s-au spus nu au fost atât de oribile. Să-mi fie cu iertare, dar să o compari pe Bigelow cu Leni Riefenstahl denotă o severă lipsă de cunoaștere a istoriei lumi și a cinema-ului.

Din punctul meu de vedere - și acum intrăm în partea de analiză propriu-zisă - ”Zero Dark Thirty” nu numai că nu sprijină tortura, dar nici măcar nu sunt sigur că susține vânarea și asasinarea lui Bin Laden. Secvența raidului final nu este prezentată ca un triumf, ci se insistă pe erorile care au avut loc (în special prăbușirea unuia dintre elicoptere) și pe victimele colaterale, precum tinerele femei care sunt eliminate de trupele Seal la fel de expeditiv precum Osama însuși. Până să ajungem însă în acest moment, personajul central al acestei drame care se întinde pe aproape o decadă este o foarte ambițioasă agentă CIA, care face din prinderea lui Osama bin Laden misiunea vieții sale și învață cum să evolueze în lumea interogatoriilor augmentate și a contraspionajului. Treptat, ea și colaboratorii săi încep din ce în care mai mult să trăiască într-o lume numai a lor, o lume a pistelor false, a informațiilor inutile obținute în camerele de tortură și a informațiilor prețioase pierdute prin dosare vechi. Într-un dintre cele mai controversabile scene ale filmului, Obama vorbește la televizor despre regăsirea valorilor morale ale Americii... Chastain & co. au părăsit demult lumea în care astfel de platitudini politice se conformează cu realitatea din teren. 

”Zero Dark Thirty” este un film de acțiune fără good guys și bad guys. Teroriștii și agenții CIA sunt toți prezentați în diferite nuanțe de gri. Bigelow se joacă cu simbolurile armatei americane și a prezenței acesteia în lume și în imaginarul colectiv al cinefililor de pretutindeni. Drapelul național este cel mai la îndemână, iar semnificația acestuia este ambivalentă atunci când îl vedem inițial arborat deasupra unei barăci în care teroriști sunt torturați, iar ulterior o vedem pe Maya (personajul central) oglindită în siluetă în biroului directorului CIA în timp ce îi prezintă acestuia planul de bătaie. ”Zero Dark Thirty” nu este nici un film patriotic, nici unul antipatriotic, dar privește directă în față realitățile unui război care este purtat din umbră și obsesiile celor care îl conduc. Iar Jessica Chastain, după vreo doi ani de apariții excepționale, ne oferă cea mai bună interpretare a anului trecut, una care ar merita recompensată cu un Oscar (not gonna happen).

Lawless (SUA, 2012)

Lawless 

(SUA, 2012)

Regia: John Hillcoat

Cu: Shia LaBeouf, Tom Hardy, Jessica Chastain, Guy Pearce, Mia Wasikowska, Gary Oldman

Rating: 3/5

Acțiunea din ”Lawless” se petrece în era prohibiției, în comitatul Franklin din Virginia, unde trei frați (LaBoeuf, Hardy și Jason Clarke) produc și distribuie ilegal tărie, sfidând oamenii legii, în special pe agentul special Charlie Rakes, interpretat flamboaiant de Guy Pearce. Filmul a fost în competiție la Cannes, unde a fost primit cu răceală, iar la momentul premierei oficiale, nici criticii din State nu au fost mai îngăduitori. În acest context, chiar dacă am anumite rezervări în privința sa, filmul mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam.

Să începem cu punctele slabe. Shia LaBeouf este depășit de situație, fiind primul nume de pe generic. Lipsit de charismă și având un aer complet nepotrivit cu perioada descrisă (vorbește precum personajul pe care îl joacă în ”Wall Street 2”), LaBeouf nu reușește să conducă filmul în momentele în care scenariul îi cere acest lucru. Totuși, interpretarea sa nu este chiar atât de oribilă pe cât mă așteptam și măcar ne este oferită plăcerea sadică de a-l vedea bătut măr și împușcat de câteva ori pe parcursul filmului. Nu mă așteptam însă ca Guy Pearce să fie slab în rolul său, ceea ce din păcate este cazul. Cu un look care ne amintește de Bob Geldof în finalul lui ”Pink Floyd: The Wall”, interpretarea sa este over-acting pur, lipsind orice apariție a personajului său de autenticitate, uneori fiind mai degrabă comic relief. Și dacă tot am ajuns la acest capitol, păcatul cel mai mare al lui Hillcoat în acest caz cred că este indecizia: filmul excelează în momentele de răbufnire a violenței, dar acestea sunt urmate adesea de secvențe comice, uneori la limita slapstick-ului, dând impresia că ne uităm mai degrabă la o parodie a genului, decât la un western cu gangsteri modern, dur, necompromițător.

Pe de altă parte, Tom Hardy este foarte bun în rolul său, iar Gary Oldman, în cele trei scene pe care le are, arată de parcă ar fi un bad guy într-un film din anii '30. Din păcate, Jessica Chastain și Mia Wasikowska sunt mai degrabă elemente de decor, dar aici cred că este mai degrabă vina scenaristului (Nick Cave, de care nu vreau să mă leg, deși aș putea). John Hillcoat reconstituie cu minuțiozitate atmosfera perioadei istorice pe care o descrie, iar filmul nu arată de parcă ar fi fost filmat în studio, o problemă frecventă cu astfel de producții. De asemenea, chiar dacă tipul are o predilecție pentru nuanțe mohorâte de gri și maroniu, imaginile sale sunt adesea neașteptat de frumoase și câteodată starea de spirit ne este indusă doar de ceea ce vedem (din păcate, această stare de spirit este distrusă când pe coloana sonoră începe să se audă un cântec modern - o figură de stil pretențioasă care nu funcționează în orice film, în mâinile oricărui regizor). Per ansamblu, astfel, ”Lawless” este un film cu multe probleme, dar care cred că până la urmă merită văzut, în ciuda unui ton ezitant, a unui final anti-climactic și a prezenței lui Shia LaBeouf.

The Tree of Life (SUA, 2011)

The Tree of Life

(SUA, 2011)

Regia: Terrence Malick

Cu: Bead Pitt, Sean Penn, Jessica Chastain, Hunter McCracken

Rating: 4.5/5

Un rezumat al filmului-puzzle al anului este mai ușor de făcut decât pare. În primele 20 de minute, halucinante, îi vedem pe Brad Pitt și Jessica Chastain ca un cuplu îmbătrânit care află că unul dintre fiul lor a murit și pe Sean Penn în rolul fiului lor cel mare, care rătăcește pierdut în lumea modernă Urmează alte aproximativ 20 de minute de efecte speciale (care se înscriu în continuarea celor din ”2001” și ”The Fountain”), o extraordinară Geneză, ceva care cu siguranță nu s-a mai văzut până acum. După aceea, filmul se încadrează într-un narativ relativ straightforward, însoțit de obișnuitele voice-over-uri șoptite: suntem în Waco, în anii '50, Brad Pitt și Jessica Chastain își cresc cei trei băieți, iar fiul cel mare trece printr-o criză existențială și spirituală. În final, vom avea și o Apocalipsă, iar filmul se va întoarce înspre tonul ambiguu de la început.

”The Tree of Life” a fost îndelung comparat cu ”2001”, dar în afară de colaborarea cu Douglas Trumbull pentru efecte speciale și ambiția nemăsurată a ambilor regizori, cele două filme pornesc în direcții diferite. Cu cât ”2001” pornește mai departe în spațiu în căutarea adevărurilor despre omenire, cu atât ”The Tree of Life” pătrunde mai adânc în sinea interioară a personajelor sale. Pentru Malick, povestea lor este, în același timp, nesemnificativă la scară universală și esențială pentru ca acest Univers să existe. Mai mult ca sigur, există o componentă autobiografică în acest film, iar dincolo de cugetările filosofice, citatele șoptite și căutarea unui Dumnezeu - care există în toate celelalte patru filme ale regizorului - pentru mine ”The Tree of Life” a fost prima dată când am simțit că mi s-a revelat ceva din adevăratul Malick. Mă bucur că a început să facă filme mai frecvent în ultima vreme și de-abia aștept să văd fiecare dintre cele patru (!) proiecte la care lucrează în acest moment. 

În final, vreau să revin un pic la comparație cu ”2001”. Cred că aceasta aduce un deserviciu ambelor filme. Singurul lucru pe care vreau să îl spun este că la ”The Tree of Life” percep o anumită ezitare în execuție, care nu există în filmul lui Kubrick (și nici în „Oglinda” lui Tarkovski, cu care, de asemenea, a fost comparat). Ordinea anumitor secvențe pare aleatoare și sunt foarte curios ce alte versiuni ale filmului au existat la montaj. Acestea fiind zise, ”The Tree of Life” este un film de două ore și jumătate care nu m-a plictisit niciun minut, plin de invenții vizuale și imagini extraordinare. Este ceea ce se numește o capodoperă imperfectă și probabil cel mai bun film al lui Malick (deși lupta la vârf e acerbă).