Computer Chess (SUA, 2013)

Computer Chess

(SUA, 2013)

Regia: Andrew Bujalski

Cu: Kriss Schludermann, Tom Fletcher, Wiley Wiggins

Rating: 3.5/5

Maestru mumblecore Andrew Bujalski se poate să fie realizat cel mai absurd și mai improbabil film al anului. ”Computer Chess” este filmat în alb-negru, cu camere video de acum 30 de ani, iar acțiunea se petrece la începutul anilor '80, în jurul unei convenții de șah pe calculator. Astfel, într-un hotel din Austin, Texas, se reunesc câteva echipe de calculatoriști, iar programele scrise de aceștia vor juca șah unul împotriva celuilalt. Mașina câștigătoare va avea apoi șansa să concureze cu un „grandmaster” în carne și oase. Urmează o serie de dialoguri pline de jargon tehnic, încurcături (de exemplu: sala de conferințe trebuie împărțită cu un grup de practicanți New Age) și câteva mici drame personale.

Sub aparența unei simple comedii / mocumentar, Bujalski dezvăluie treptat o că mica lume pe care o filmează este mult mai complex decât pare. Personajele sale, toate în căutarea unei perfecțiuni matematice, se dovedesc a fi teribil de umani, dar tocmai cu această latură umană le este greu să trăiască. De aici izolarea în care trăiesc aproape toți, făcând imposibilă stabilirea unor relații inter-umane adevărate (vezi eșecul apropierii celor doi studenți de sexe opuse) și garantând o competivitate de-a dreptul maladivă. Micro-cosmosul șahului pe calculator este un furnicar de orgolii rănite, oportunități ratate, agorafobie, corupție și teorii ale conspirației. 

Viziunea asupra omenirii este una destul de crudă. Plasându-și povestea într-o vreme în care zorii tehnologiei care va schimba lumea începeau să se întrevadă, Bujalski găsește o foarte originală modalitate de punere în scenă a unui mare conflict al epocii moderne - inteligența umană vs. inteligența artificială. Cronenberg este invocat, probabil, în câteva dintre secvențele cele mai inventive din punct de vedere vizual (dar și tematic). De exemplu, chiar la sfârșitul filmului, o prostituată își îndepărtează o parte din perucă, descoperind o gaură în craniu. Însă și mai frapant este momentul în care, într-un flashback, computerul răspunde întrebării programatorului „Cine ești?” cu o foarte scurtă imagine ecografică a unui fetus în uter, după care se închide.

The Do-Deca-Pentathlon (SUA, 2012)

The Do-Deca-Pentathlon

(SUA, 2012)

Regia: Jay & Mark Duplass

Cu: Mark Kelly, Steve Zissis, Jennifer Lafleur, Julie Vorus

Rating: 3.5/5

Filmul debutează un un text care ne explică faptul că, în adolescență, cei doi frați - protagoniștii filmului - au inventat un concurs sportiv cu 25 de probe în care să se întreacă pentru a stabili care dintre eie este cel mai bun. Rezultatul a fost, însă, indecis, iar relația dintre eroii noștri s-a deteriorat semnificativ. La două decenii după, cu ocazia unui week-end în familie, cei doi decid să reia competiția de la 0, pentru a decide, odată pentru totdeauna, care este cel mai bun frate.

Este semnificativ faptul că filmul este regizat de doi frați, Jay și Mark Duplass, membri de seamă ai așa-zisului curent mumblecore (mai multe despre acesta aici și aici), ale cărui caracteristici principale sunt improvizația, look-ul „ieftin”, filmat în digital, realismul aproape documentaristic și apropierea de teme precum intimitatea, familia și alienarea în lumea modernă. Din opera fraților Duplass nu am mai văzut decât primul lor lungmetraj, ”The Puffy Chair”, o pseudo-comedie romantică/road movie, cu care ”The Do-Deca-Pentathlon” are multe în comun, dar față de care este destul de distinct. Un lucru se remarcă în special - coloana sonoră compusă de Julian Wass, care include și un fel de fanfară olimpică (sau mai degrabă o parodie a uneia) pentru genericul de început și montajul cu întrecerea sportivă.

Deși frații Duplass au cochetat și cu mainstream-ul (sau mai bine zis cu periferia acestuia) în filme precum ”Cyrus” sau ”Jeff, Who Lives at Home”, pe care eu nu le-am văzut, cred că în mediul improvizațional, cu buget redus al lui ”The Puffy Chair” și ”The Do-Deca-Pentathlon”, ei se simt în largul lor. Dacă filmul de față ar fi fost produs de un mare studio, cu nume mari în distribuție, probabil finalul ar fi insistat pe climax-ul competiție dintre doi frați, cu o morală servită la final eventual. Frații Duplass aleg, însă, să amputeze do-deca-pentatlonul cu trei probe înainte de final și să se concentreze asupra relație dintre cei doi frați și modul în care aceștia „se regăsesc”, mica lor competiție sportivă fiind doar un pretext. ”The Do-Deca-Pentathlon” este unul dintre cele mai interesante și cu siguranță unul dintre cele mai originale filme independente americane ale anului. 

Go Get Some Rosemary aka Daddy Longlegs (SUA, 2009)

Go Get Some Rosemary aka Daddy Longlegs

(SUA, 2009)

Regia: Ben Safdie, Joshua Safdie

Cu: Ronald Bronstein, Sage Ranaldo, Frey Ranaldo, Eleonore Hendricks

Rating: 3.5/5

Am vorbit mai demult despre ”The Pleasure of Being Robbed”, primul lungmetraj al lui Josh(ua) Safdie, cu Eleonore Hendricks în rolul principal. Pentru al doilea său lungmetraj, Joshua îl co-optează pe fratele său, Ben (amândoi fiind, de fapt, crescuți cu aparatul de filmat în mână) să îl ajute să creeze acest film vizibil auto-biografic, despre Lenny, un tată impulsiv, iresponsabil și, probabil, mizantrop, angajat ca proiecționist la un cinema din New-York, care petrece două săptămâni pe an alături de cei doi băieți ai săi (de 7 și de 9 ani). În aceste două săptămâni, Lenny trece prin toate emoțiile posibile, fără să încerce să creeze un cadru coerent și stabil în care copiii săi să crească și să se maturizeze, pentru că, probabil, nici el nu este un om matur.

Chiar dacă filmul este contemporan, nu s-ar spune că nu ar putea avea loc în anii '80, când Josh și Benny Safdie au copilărit într-o familie destrămată. Pentru rolul lui Lenny, care ține locul tatălui lor, l-au ales pe Ronald Bronstein, care face o interpretare magistrală. Vorbesc serios când spun că este, probabil, una dintre cele mai interesante portrete cinematografice create în ultimii doi ani, iar un Gotham Award pentru cel mai promițător actor pare să confirme talentul unui actor (dar și regizor al unui film din 2007, ”Frownland”) semi-profesionist. Interpreta din ”The Pleasure of Being Robbed”, Eleonore Hendricks, reapare aici într-un rol complet diferit de impulsiva și aeriana Eleonore din filmul ei precedent, în timp ce Abel Ferrara, un alt regizor new-york-ez care a lucrat mult timp la periferia industriei are un mic, dar perfid, cameo. Copiii sunt jucați de Sage și Frey Ranaldo (odraslelel lui Lee Ranaldo, chitaristul de la Sonic Youth), iar prezența lor dă un plus de autenticitate filmului, reacțiile lor fiind adesea naturale și surprinzătoare.

Stilistic, filmul se aseamănă cu ”The Pleasure of Being Robbed”. Avem aceeași cameră tremurândă care îți revelează fețele personajelor sau detaliile de decor de ca și cum le-ai privi printr-o gaură de cheie, iar privirea îți este furată de primul obiect coerent pe care îl percepi. Această privire obstruată, datorită căreia privitorul este rar conștient de întreg decorul scenei, are rolul său în percepția asupra personajelor și a dramelor lor în aceeași măsură ca și scenariul sau interpretările. Dacă în ”The Pleasure of Being Robbed” exista o secvență onirică, un vis cu ochi deschiși, Lenny din ”Go Get Some Rosemary” are un coșmar în care copiii săi nu se pot trezi din somn, un bărbat atârnă în fața geamului apartamentului său, iar Lenny strivește un țânțar uriaș care pare să îl atace. În rest, filmul păstrează aceeași atmosferă realistă, în care clasicul personaj cinematografic New-York este privit de la nivelul străzii, fără glamour, neromanțat.