Repulsion (UK, 1965)

Repulsion

(UK, 1965)

Regia: Roman Polanski

Cu: Catherine Deneuve, Ian Hendry, Yvonne Furneaux

Rating: 4/5

Poate părea greu de crezut, dar nu știam nimic (în afară de numele regizorului și al interpretei) despre acest ”Repulsion” în momentul în care am început să-l urmăresc. Filmul începe cu un close-up pe ochiul Catherinei Deneuve, în timp ce numele de pe genericul de debut par să îi străbată corneea (Hitchcock a făcut același lucru în ”Vertigo”, cu câțiva ani înainte). Până la sfârșitul genericului, camera de filmat se distanțează, treptat, până la nivelul unui prim-plan în care o vedem pe Deneuve privind în gol, undeva înspre podea. Personajul ei, Carole, este o manichiuristă ce locuiește în Londra alături de sora sa. Carole este vizibil terifiată, încă de la început, de orice prezență masculină, are des momente în care pare să iasă din timpul real și observă spărturi în pereți sau în asfalt pe care ceilalți le ignoră. 

Pe la jumătatea filmului, Carole rămâne singură acasă, după ce sora sa pleacă în vacanță alături de iubitul ei (care e posibil să nu fie doar al ei). Și în acest moment, căderea în nebunie a Carolei este completă. Pereții casei se sparg în momentul în care aprinde lumina, un bărbat apare și reapare de nicăieri și o violează, iar mâini la fel de violatoare ies din pereți, în niște imagini care s-ar putea să îi fi inspirat pe realizatorii lui ”Viy” (cu condiția ca acestora să le fi fost permis să vadă ”Repulsion”...) Dar în timp ce fantasmele sunt măcar tolerate, dacă nu încurajate, orice prezență masculină reală care reprezintă un avans sexual este rapid „taxată” de Carole, cu ajutor unui sfeșnic sau al unui briceag.

Nu este clar care este sursa problemelor Carolei. Oricare ar fi sursa, psihicul ei a rămas în mod evident într-un stadiu infantil, ceea ce se vede în atitudinea ei nepăsătoare față de responsabilități (muncă, plata chirie), în faptul că încă locuiește alături de sora sa, în obiectele cu care se înconjoară, în impulsivitatea acțiunilor, dar și în teama și regretul care le urmează, iar, într-o anumită măsură, acest lucru explică și teama pe care o are față de bărbați. Un alt element edificator este cântecul de leagăn pe care Carole îl cântă din când în când, ”P'tit quinquin”, un cântec în chti'mi care are și el o istorie a lui. Cauzele ar putea fi neglijența familiei, reprimarea sexuală sau abuzul. Imaginea din final pare edificatoare. Într-o poză de familie luată cu ani în urmă la Bruxelles (oraș care este evocat și de un alt detaliu), tânăra Carole privește înspre tatăl ei, iar close-up-ul forțat ne revelează pe chipul ei aceeași expresie care deschide filmul.

”Repulsion” are câțiva timpi morți. În unele momente, planurile lungi nu servesc nici suspansului, nici sentimentului de anxietate pe care regizorul vrea să o creeze. Dar Polanski este foarte abil cu aparatul de filmat și știe să folosească, în scenele cheie și nu numai, unghiurile și obiectivele potrivite pentru ca efectul lor să fie maxim. Aici contribuie și luminile, dar mai ales umbrele, uzul șiret al efectelor speciale vizuale și mecanice și decorurile, în special camera modestă a Carolei. Înspre final, pentru a sugera ruperea completă de realitate, decorurile sunt modificate și totul este filmat cu obiective largi, astfel încât obiectele să pară mai îndepărtate unele de celelalte, iar camerele mai spațioase și mai neprimitoare decât erau în prima parte a filmului. Asta în timp ce coridorul este mai strâmt, cu mâini ieșind din pereți.

”Repulsion” este un horror expresionist care atestă talentul de cineast vizual al lui Polanski și confirmă abilitatea sa de a face film în limba engleză. Chiar dacă tematica este ușor mai comercială decât a filmelor sale care pot fi considerate cu adevărat capodopere (și care, în general, sunt despre omniprezența răului), ”Repulsion” merită să fie amintit ca un moment important în filmografia polonezului.