3 Cool Films

Așa cum le recomandă și titlul, cele trei filme pe care le voi aborda astăzi au fost îndelung așteptate de cinefili. Toate provin de la Cannes 2013 și în mod normal aș scrie pe larg despre fiecare, dar time is money și începe să îmi placă formatul acesta, mai concis de 3 (sau mai multe) filme în 1 postare.

A Touch of Sin (Jia Zhangke, 2013)
Poate că nu sunt cel mai mare cunoscător al lui Jia Zhangke, dar am rezonat puternic cu fiecare film de-al său pe care l-am văzut. ”A Touch of Sin” nu a făcut excepție. Această poveste în patru părți inspirată de cazuri reale în care oameni obișnuiți au răbufnit violent împotriva opresiunii se petrece în patru colțuri diferite ale Chinei și pune în evidență corupția care se întinde uniform asupra unui teritoriu imens și divers din punct de vedere cultural. Structural, ”A Touch of Sin” este destul de free-form, cele patru episoade ocupând desfășurându-se pe perioade inegale de timp, iar racordurile între ele fiind destul de laxe. Ceea ce le unește este răzvrătirea violentă care apare în concluzia fiecărei povești, fie că este vorba despre minerul care se îmbarcă într-un killing spree, de recepționera care îl elimină pe clientul abuziv al salonului de masaj unde este angajată sau de tânărul nefericit în dragoste care își curmă viața aruncându-se de pe balconul apartamentului său. Garantat, ”A Touch of Sin” nu este deloc o reclamă bună pentru China contemporană.
Rating: 4.5/5

La Vénus à la fourrure (Roman Polanski, 2013) 
În ultimii ani, cinema-ul lui Polanski a devenit din ce în ce mai „mic” și din ce în ce mai teatral. După ”Carnage”, care folosea doar patru actori într-un singur decor (un apartament), Polanski plusează (minuseaza?) cu acest ”Venus in Furs”, care are doar două personaje, un regizor (Matthieu Amalric) și o actriță aspirantă (Emmanuelle Seigner), schimbând replici într-o sală de teatru. Din punctul de vedere al regiei, nu cred că există ceva în acest film care să fie specific cinematic, în afară de traveling-ul de început și de sfârșit. În rest, cam orice idee de mise-en-scene pe care o are Polanski ar putea fi la fel de bine aplicabilă pe scenă și chiar ar putea părea mai interesantă (și asta vine din partea unuia căruia nu îi prea place teatrul). Totuși, jocul actorilor și efectele de lumini fac ca ”Venus in Furs” să fie mult mai suportabil ca film de cinema decât ”Carnage”. Iar, până la urmă, dialogurile sunt inteligente, iar schimbul radical de roluri care are loc pe parcursul celor 90 de minute poate duce la multe interpretări delicioase din punct de vedere intelectual. Genre...

Rating: 3/5

Only Lovers Left Alive (Jim Jarmusch, 2013)
În sfârșit, un film care chiar rulează în cinematografele din România. Am mai vorbit despre Jarmusch pe acest blog de mai multe ori (cel puțin aici, aici și aici), deci trebuie să recunosc că am o oarecare reverență pentru acest atât de original auteur. Iar ”Only Lovers Left Alive” are cel puțin cantitatea necesară de umor sec, referințe rafinate și personaje bizare care să îl facă, cel puțin pentru mine, o adevărată plăcere. Ceea ce nu înseamnă că nu pot să fiu și un pic critic în privința lui. Tom Hiddleston m-a deranjat cel mai tare în acest film - un actor foarte talentat, dar personajul pe care îl interpretează aici este atât de plictisit, deprimat și mizantrop încât ar putea îndepărta și cel mai binevoitor privitor. Tilda Swinton își joacă rolul de vampiriță milenară exact în registrul potrivit, dar anostul Hiddleston a trebuit contracarat de excentricitatea lui John Hurt (care îl joacă pe Christopher Marlowe!) și Mia Wasikowska (care fură o bună parte din scenele de la mijlocul proiecției). Per ansamblu, ”Only Lovers Left Alive” este foarte hipstery și satisfăcut de sine, dar eu l-am găsit mai mult decât enjoyable.
Rating: 3.5/5

Carnage (Franța/Germania/Polonia/Spania, 2011)

Carnage
(Franța/Germania/Polonia/Spania, 2011)

Regia: Roman Polanski

Cu: Jodie Foster, Kate Winslet, Christoph Waltz, John C. Reilly

Rating: 2.5/5

Prima excursie cinematografică a lui 2012 a fost pentru mine acest ”Carnage”, care de-abia se poate numi film. Adaptând o piesă de teatru de succes, Polanski se mulțumește în a filma (destul de bine, totuși) dialogurile dintre două cupluri (Foster-Reilly și, respectiv, Winslet-Waltz), reunite pentru a aplana un conflict între copiii lor. Discuțiile degenerează rapid și finalul îi regăsește pe toți actorii în full over-acting mode, gesticulând în afara cadrului și încercând să acopere vocile celorlalți. Pentru genericul de final, Alexandre Desplat a compus o scurtă, dar dramatică melodie, în care timpanele bat destul de tare la un moment dat, sugerând o tensiune pe care restul filmului nu o are. ”Carnage” este o înregistrare banală a unor evenimentele destul de banale și ele (chiar dacă nu lipsite de haz).

Sunt și lucruri bune care trebuiesc spuse despre acest film. În primul rând, durează doar 79 de minute, ceea ce e foarte bine, pentru că nu știu dacă aș fi suportat mai mult de atât. În al doilea rând, nu pot să spun că nu am râs... Chiar de mai multe ori, iar motivele au fost foarte diverse, de la replici istețe la insulte grosolane și reacții fiziologice. Și că veni vorba, trebuie să spun că am văzut multe scene în care oamenii vomită la viața mea, dar puține au impactul pe care îl are scena din ”Carnage” - ilară și, în același timp, brutală, realistă. Din păcate, însă, per ansamblu filmul pare o piesă de teatru rătăcită pe marele ecran și nu o adaptare inteligentă, cinematică. Pentru a ne convinge, ajunge să privim cu doar câteva luni în urmă, la ”A Dangerous Method”, tot o dramă în 4-5 personaje în esență, dar excelent pusă în scenă pentru cinema de David Cronenberg.

Cul-de-sac (UK, 1966)

Cul-de-sac

(UK, 1966)

Regia: Roman Polanski

Cu: Donald Pleasence, Francoise Dorleac, Lionel Stander

Rating: 3/5

După spusele lui Polanski însuși, pentru el și pentru co-scenaristul său, Gérard Brach, ”Repulsion” (despre care am scris nu demult) nu a fost decât o aventură comercială, având ca scop să își dovedească capacitatea de a face film în limba engleză și de a strânge capital pentru a face un film cu adevărat personal - acest ”Cul-de-sac” („Fundătura”). Și se vede oarecum de ce Polanski îl considera un proiect personal: niciun alt film al său nu seamănă atât de mult cu capodopera sa poloneză, „Cuțitul în apă”. La fel, în ”Cul-de-sac”, un duo amoros este perturbat de apariția unui al treilea personaj, iar dinamica modificărilor relațiilor dintre personaje devine mai importantă decât povestea în sine. Totuși, dacă e să privim, din 1966, în viitorul lui Polanski, ”Repulsion” însă deschide o serie de filme, printre care ”Rosemary's Baby”, ”The Tenant” sau chiar ”The Pianist” și recentul ”The Ghost Writer”, dominate de paranoia și persecuția indusă, printre altele, de un spațiu locativ claustrofobic și de o forță malefică exterioară, filme care cu siguranță sunt la fel de personale (căci altfel nu cred că Polanski s-ar fi obosit să le facă). 

În ”Cul-de-sac”, doi tâlhari care fug de lege ajung la un castel ocupat de un snob laș englez (Pleasence) și de  soția franceză mai libertină a acestuia (Francoise Dorleac, sora Catherinei Deneuve, interpreta din ”Repulsion”). Castelul este așezat pe vârful unui deal, care devine insulă în momentul în care sosește fluxul , astfel încât cei doi tâlhari rămân blocați odată ce au ajuns (de unde și una dintre semnificațiile titlului). Unul dintre ei, grav rănit, moare odată cu lăsarea nopții, iar celălalt (jucat copios de amuzant de Lionel Stander) îi obligă pe proprietarii castelului să îi suporte prezența. Așa cum am spus mai sus, triunghiul format de aceste personaje va cunoaște multe răsturnări de situație până la momentul deznodământului.

Deși explorează teme precum egalitatea dintre sexe și libertatea sexuală, precum și concepte mai universale precum lașitatea în fața unei puteri tiranice, dominante, ”Cul-de-sac” nu atinge profunzimea unui film precum ”Cuțitul în apă”. Polanski pare să submineze forța peliculei sale prin exerciții stilistice, folosind unghiuri de filmare „inedite”, dar și inutile sau planuri-secvență care își epuizează forța narativă mult prea repede (exemplul este chiar cea mai lungă scenă a filmului, care are loc în zori, pe o plajă). Deși îmi plac, în general, și Pleasence, și Dorleac și Stander și nu pot să spun că nu m-am distrat privindu-i în ”Cul-de-sac”, jocul lor mi se pare totuși mult prea artificial, bombastic pe alocuri. Stander iese în evidență totuși, reușind să ilustreze cel mai bine schimbarea rolurilor pe care o suferă personajul său, de la escroc, la „proprietar” de ostatici, la ostatic la rândul său, până la chelner în secvența în care aparențele trebuie menținute pentru vizitatorii inculți ai cuplului din castel.
 

Deși nu este un film excepțional, nu este nici cel mai slab film al lui Polanski în limba engleză (acela ar fi impresionantul ”Che?”/”What?”). În mod evident, nu este un film pentru toată lumea, dar are un farmec aparte, care merită savurat.

Repulsion (UK, 1965)

Repulsion

(UK, 1965)

Regia: Roman Polanski

Cu: Catherine Deneuve, Ian Hendry, Yvonne Furneaux

Rating: 4/5

Poate părea greu de crezut, dar nu știam nimic (în afară de numele regizorului și al interpretei) despre acest ”Repulsion” în momentul în care am început să-l urmăresc. Filmul începe cu un close-up pe ochiul Catherinei Deneuve, în timp ce numele de pe genericul de debut par să îi străbată corneea (Hitchcock a făcut același lucru în ”Vertigo”, cu câțiva ani înainte). Până la sfârșitul genericului, camera de filmat se distanțează, treptat, până la nivelul unui prim-plan în care o vedem pe Deneuve privind în gol, undeva înspre podea. Personajul ei, Carole, este o manichiuristă ce locuiește în Londra alături de sora sa. Carole este vizibil terifiată, încă de la început, de orice prezență masculină, are des momente în care pare să iasă din timpul real și observă spărturi în pereți sau în asfalt pe care ceilalți le ignoră. 

Pe la jumătatea filmului, Carole rămâne singură acasă, după ce sora sa pleacă în vacanță alături de iubitul ei (care e posibil să nu fie doar al ei). Și în acest moment, căderea în nebunie a Carolei este completă. Pereții casei se sparg în momentul în care aprinde lumina, un bărbat apare și reapare de nicăieri și o violează, iar mâini la fel de violatoare ies din pereți, în niște imagini care s-ar putea să îi fi inspirat pe realizatorii lui ”Viy” (cu condiția ca acestora să le fi fost permis să vadă ”Repulsion”...) Dar în timp ce fantasmele sunt măcar tolerate, dacă nu încurajate, orice prezență masculină reală care reprezintă un avans sexual este rapid „taxată” de Carole, cu ajutor unui sfeșnic sau al unui briceag.

Nu este clar care este sursa problemelor Carolei. Oricare ar fi sursa, psihicul ei a rămas în mod evident într-un stadiu infantil, ceea ce se vede în atitudinea ei nepăsătoare față de responsabilități (muncă, plata chirie), în faptul că încă locuiește alături de sora sa, în obiectele cu care se înconjoară, în impulsivitatea acțiunilor, dar și în teama și regretul care le urmează, iar, într-o anumită măsură, acest lucru explică și teama pe care o are față de bărbați. Un alt element edificator este cântecul de leagăn pe care Carole îl cântă din când în când, ”P'tit quinquin”, un cântec în chti'mi care are și el o istorie a lui. Cauzele ar putea fi neglijența familiei, reprimarea sexuală sau abuzul. Imaginea din final pare edificatoare. Într-o poză de familie luată cu ani în urmă la Bruxelles (oraș care este evocat și de un alt detaliu), tânăra Carole privește înspre tatăl ei, iar close-up-ul forțat ne revelează pe chipul ei aceeași expresie care deschide filmul.

”Repulsion” are câțiva timpi morți. În unele momente, planurile lungi nu servesc nici suspansului, nici sentimentului de anxietate pe care regizorul vrea să o creeze. Dar Polanski este foarte abil cu aparatul de filmat și știe să folosească, în scenele cheie și nu numai, unghiurile și obiectivele potrivite pentru ca efectul lor să fie maxim. Aici contribuie și luminile, dar mai ales umbrele, uzul șiret al efectelor speciale vizuale și mecanice și decorurile, în special camera modestă a Carolei. Înspre final, pentru a sugera ruperea completă de realitate, decorurile sunt modificate și totul este filmat cu obiective largi, astfel încât obiectele să pară mai îndepărtate unele de celelalte, iar camerele mai spațioase și mai neprimitoare decât erau în prima parte a filmului. Asta în timp ce coridorul este mai strâmt, cu mâini ieșind din pereți.

”Repulsion” este un horror expresionist care atestă talentul de cineast vizual al lui Polanski și confirmă abilitatea sa de a face film în limba engleză. Chiar dacă tematica este ușor mai comercială decât a filmelor sale care pot fi considerate cu adevărat capodopere (și care, în general, sunt despre omniprezența răului), ”Repulsion” merită să fie amintit ca un moment important în filmografia polonezului.