Laurence Anyways (Canada/Franța, 2012)

Laurence Anyways

(Canada/Franța, 2012)

Regia: Xavier Dolan

Cu: Melvil Poupaud, Suzanne Clément, Nathalie Baye, Monia Chokri

Rating: 4/5

Xavier Dolan s-a impus, la nici 24 de ani, drept unul dintre cei mai distinctivi cineaști ai momentului, datorită subiectelor pe care le abordează și stilului flamboaiant, cu o cromatică bogată și ruperi de ritm în narațiune. Mi-am exprimat deja admirația pentru cel de-al doilea său film, „Les amours imaginaires”, când l-am văzut la TIFF în 2011. Din punct de vedere artistic, „Laurence Anyways” vine în continuarea filmului său precedent, consolidând experimentele sale estetice, dar în același timp este mult mai „grandios”: la o durată de 2 ore și 40 de minute își propune să acopere o relație care, on and off, se va întinde pe durata unei întregi decade (anii '90, care se pare că au devenit destul de retro cât să fie vintage și să poată intra în arsenalul kitsch al imaginilor lui Dolan). Povestea de dragoste nu este nici ea una oarecare: ea începe în momentul în care Laurence (Melvil Poupard) - un poet cu un oarecare succes - îi destăinuie iubitei sale Frédérique (Suzanne Clément) cu care are o relație deja de 2 ani că își dorește să devină femeie. 

Chiar dacă durata filmului pare imposibilă, cred că este totuși justificată de ambiția de a prezenta o astfel de relație. Cred că Dolan și-a conceput filmul gândindu-se la unele dintre acele mari creații franțuzești, precum „La maman et la putain” (Jean Eustache) sau „Les amants réguliers” (Philippe Garrel), care necesită un pic de timp și cer răbdare din partea spectatorului pentru a-și duce la îndeplinire intențiile. Aș spune că stilul tânărului regizor canadian este ceva mai potrivit pentru astfel de abordări, pentru că are grijă să nu ne plictisească: slow-motion-uri muzicale, flash-forward-uri, erupții de culori sau chiar mișcări surprinzătoare de aparat - toate acestea au rolul de a menține atenția spectatorului. De asemenea, nu este preocupat de realism: un bal mascat din industria cinematografică este prezentat ca o adunarea grotească, în mijlocul căreia Fred este rotită in thin air pentru a fi admirată de ceilalți invitați, iar mai târziu, într-un moment de regăsire, cei doi amanți sunt „asaltați” de o ploaie de haine colorate (evident, tot în slow-motion)

Cele două personaje evoluează în direcții total opuse. Ultima lor întâlnire are loc la vreo trei ani după ce relația a fost întreruptă definitiv. Transformarea lui Laurence a devenit completă (inclusiv din punct de vedere anatomic, putem bănui), în timp ce destinul lui Fred a fost mult mai convențional: odată abandonată viața boemă și look-ul à la Helena Bonham Carter, ea se căsătorește cu un afacerist, are un copil și chiar reușește să divorțeze. În această secvență, Dolan - ale cărui simpatie se îndreaptă înspre Laurence, evident - nu își judecă personajele și nu o demonizează, nici victimizează pe Fred, ci își lasă personajele să se despartă fără cuvinte, într-o „ploaie” de frunze uscate răscolite în afara cafenelei din care aceștia ies, separat, pe uși diferite. Din punctul meu de vedere, filmele lui Xavier Dolan se înscriu undeva între arthouse-ul european (el fiind canadian), queer cinema-ul underground și melodrama romantică hollywood-iană. It's a nice place to be!