Amour (Franța/Germania/Austria, 2012)

Amour

(Franța/Germania/Austria, 2012)

Regia: Michael Haneke

Cu: Jean-Louis Trintignant, Emmanuelle Riva, Isabelle Huppert

Rating: 3.5/5

Disclaimer: Nu îmi prea place Haneke. E drept, nu am văzut chiar toate filmele, dar din cele pe care le-am văzut, doar „Caché” mi se pare un film valoros. În rest, apreciez ”Funny Games” (originalul), cel mai onest film al său și ”Das Schloss”, fidela ecranizare după Kafka. Celelalte filme ale sale nu îmi displac în mod special, dar nici nu reușesc să înțeleg de ce sunt atât de admirate și premiate. Iar după ce „Amour” a câștigat Palme d'Or-ul anul trecut, au urmat câteva luni în care am tot auzit - în special de la critici - că Haneke este cel mai mare auteur european în viață, fără niciun contracandidat la această distincție. Afirmație care mi se pare cel puțin dubioasă, mai ales atâta timp cât Almodovar sau von Trier (ca să dau doar două exemple) fac în mod constant filme „de prestigiu”, cu superstaruri internaționale, care sunt mai diverse, mai entertaining și, în opinia mea, mai profunde, decât cele ale lui Haneke.

În primul rând, cred că titlul filmului de față este misleading și mai degrabă publicitar decât corespunzător cu ceea ce se întâmplă pe ecran. Nu că aș dispute faptul că există „dragoste” între cele două personaje principale, dar - pe măsură ce filmul avansează - acesteia i se substituie mai degrabă izolarea pe care Georges și Anne și-o auto-impun, alături de un pic de paranoia și demență senilă. Puțin câte puțin, Anne iese din centrul dramei, iar acesta va fi ocupat de Georges, un bătrân taciturn, ușor egoist și ursuz, a cărui iubirea pentru Anne pare mai puțin importantă pentru el decât dorința de a manageria situația în care se află singur, fără ajutorul nimănui. În al doilea rând, Haneke - prin stilul său calculat, observațional - impune o distanță față de ceea ce ni se prezintă pe ecran care face - pentru mine - imposibilă relaționarea cu personajele (care vorbesc uneori de parcă ar citi pur și simplu scenariul) și, pe de altă parte, taie din impactul scenelor care se vor șocante, în buna tradiție ”Funny Games” - ”Pianista”.

Acestea fiind spuse, nu pot să neg faptul că am găsit destule lucruri care să-mi fi plăcut în acest film. Acestea încep de la imaginea semnată de Darius Khondji (colaborator anterior al lui David Fincher, Jean-Pierre Jeunet și, mai recent, Woody Allen, printre alții). Folosind ca decor aproape unic apartamentul lui Georges și Anne, Khondji și Haneke îl compartimentează în spații care devin - pe parcurs - încărcate de semnificații: bucătăria unde Anne are primul atac, sufrageria unde sunt primiți oaspeții, care mai târziu, odată ce ni se arată că există un pian în celălalt colț al ei, se dezvăluie ca un loc intim și iubit de cei doi soți, dormitorul unde Anne își va petrece ultimele luni din viață. Mai mult de atât, ”Amour” arată pur și simplu foarte bine, în special în ceea ce privește modul în care filmul este luminat. Apoi, trebuie să recunosc că până și în secvențele brutale din ultima jumătate de oră, în care ne sunt arătate chestii pe care până și personajul lui Trintignant îi spune celui jucat de Huppert că nu ar trebui arătate nimănui, am simțit că Haneke - poate împotriva propriei dorințe - reușește să surprindă o felie de adevăr despre ce înseamnă să trăiești în pielea lui Georges. Și, nu în ultimul rând, am apreciat subtilitatea ultimelor minute, ale căror deznodământ fantastic, metaforic, ne este semnalat de auzul robinetului care pornește, același care a semnalat inițial revenirea Annei după primul „eveniment”.