Lincoln (SUA, 2012)

Lincoln

(SUA, 2012)

Regia: Steven Spielberg

Cu: Daniel Day-Lewis, Tommy Lee Jones, Sally Field, Joseph Gordon-Levitt, James Spader, David Strathairn

Rating: 4/5

Spielberg, maestru al cinematografului populist american, alternează de peste 20 de ani blockbustere mai puțin „serioase” cu filme istorice cu greutate și gravitate. Ne-a oferit capodopere și rateuri în ambele genuri. Ultimul său film „important”, care a adunat 12 nominalizări la Oscar-urile care se vor decerna peste vreo 3 săptămâni, ”Lincoln”, este de fapt două filme într-unul singur. Primul este un portret al omului Abraham Lincoln, privit în numeroase ipostaze (președinte, soț, tată, conducător al forțelor armate, manipulator, depresiv, îmbătrânit etc.), care ne este relevat de interpretarea fără cusur a lui Daniel Day-Lewis. Al doilea film este povestea lunii ianuarie a anului 1865, în care un Congres dominat de Republicani (dar nu cu cele două treimi necesare) încearcă să treacă al 13-lea amendament al Constituției, care urma să interzică sclavia.

Cred că nu este exagerat să zic că dimensiunile lui ”Lincoln” îl pot compara cu una dintre tragediile istorice ale lui Shakespeare. Dezbaterile pe măsuri legislative, comploturile, uneltirile pe sub masă par uneori desprinse din ”Iulius Caesar” sau ”Henry V”. Asemănările continuă. Eroul este charismatic, dar complex și abătut de multe necazuri, iar în plus are și darul povestirii, pretext pentru câteva monologuri mai mult sau mai puțin alegorice. Intervalului relativ scurt de timp care este prezentat i se opune esențialitatea amendamentului care urmează să fie votat, de importanță capitală și universală. Există până și trei personaje care fac mai degrabă comic relief, acei oameni din umbră care încearcă să „convertească” membri ai partidului Democrat în tabăra lui Lincoln, pe numele lor Bilbo, Latham si Schell. Dacă nu aș ști că sunt personaje istorice, aș zice că au fost special inventate ca omagiu trioului care îl însoțea pe Prințul Hal - Peto, Bardolph și Poins, comparație care devine și mai evidentă în scena în care Lincoln îi cunoaște pe aceștia și îl citează pe Falstaff din ”Henry IV”. Toate acestea fiind zise, îmi pot ușor imagina o versiune teatrală a lui ”Lincoln” și îmi închipui că scenariul (excelent, de altfel) al lui Tony Kushner nu ar trebui să sufere modificări foarte mari în această tranziție.

Ceea ce nu înseamnă că ”Lincoln” nu are calități filmice. E drept că Spielberg temperează efectele de genul desaturării imaginii (ca în ”Saving Private Ryan”) și nu apelează la alb-negru cu tușe roșii (ca în ”Schindler's List”) sau la un stil aproape documentar (ca în prologul lui ”Munich”). Însă alături de echipa sa fidelă (Janusz Kaminski operator, Michael Kahn editor etc.), nu pare să îi lipsească flerul în a poziționa camera și a tăia exact acolo unde trebuie. Mișcările de aparat sunt lente și subtile, ceea ce permite ca poveștile lui Lincoln sau chiar dialoguri întregi să fie cuprinse într-un singur cadru, care uneori alunecă încet de la close-up la plan de ansamblu (sau invers). Dacă în ”War Horse” războiul era stilizat și filtrat prin omagiul pe care Spielberg îl aducea Hollywood-ului clasic, lui John Ford și lui Selznick, aici primează realismul (sau, mai bine zis, verosimilul). Lumina, costumele și decorurile sunt astfel puse în scenă încât să recreeze cât mai fidel viața din timpul Războiului Civil American. 

Realizatorul lui ”Lincoln” este un Democrat înrăit, care își propune, cu acest film, mai mult decât un simplu portret istoric al celui mai admirat președinte american. Mai important pare să fie examinarea modului în care funcționează politica și democrația Congresului SUA, care opune nu doar două partide cu ideologii diferite, dar și diferite facțiuni în interiorul acestor partide. Se discută mult în acest film despre Republicani conservatori (cum e Preston Blair), radicali (cum e Thaddeus Stevens, rol destinat să îi aducă lui Tommy Lee Jones al doilea Oscar pentru actor în rol secundar) și moderați (cum pare să fie Lincoln). Aceste diferențe de nuanțe există și astăzi, într-o vreme în care discursul politic încearcă să polarizeze cele două partide și să elimine moderații din fiecare. Cu atât mai important este filmul în ziua de astăzi, în care lucrurile par să stea exact pe dos, în ceea ce îi privește pe Republicani și Democrați. Ciclicitatea istoriei, bătăliile grele duse de fiecare dată când o lege importantă trebuie adoptată pentru a face dreptate și paradoxala credință oarbă în Democrație - acestea sunt temele pe care le investighează Spielberg în ”Lincoln”.