No (Chile/Franța/SUA, 2012)

No

(Chile/Franța/SUA, 2012)

Regia: Pablo Larraín

Cu: Gael García Bernal, Alfredo Castro, Antonia Zegers

Rating: 3.5/5

Categoria „Cel mai bun film străin” de la Oscar-uri seamănă, de câțiva ani buni, cu o glumă proastă. Fie că este din cauza modului în care fiecare țară selectează UN SINGUR film în fiecare an, fie că este datorită procesului de selecție, este inadmisibil ca filme precum ”Tabu”, ”Holy Motors”, ”In Another Country” sau ”Barbara” să lipsească în favoarea unor banalități precum ”Kon-Tiki” sau ”A Royal Affair”. Acestea fiind zise, din filmele selectate, preferatul meu este ”No”, o adevărată reconstituire a evenimentelor din jurul referendumului din 1988 din Chile pentru demiterea lui Augusto Pinochet, cu emfază asupra campaniei taberei NO, anti-Pinochet, și a unui regizor de reclame care împrumută tehnici publicitare pentru spot-urile electorale.

„Noutatea” acestui film este faptul că a fost filmat pe camere VHS din anii '80, pentru un plus de realism și pentru a face cât mai neobservabilă tranziția între imaginile „reconstruite” și spot-urile de campanie sau imaginile de arhivă cu Pinochet și alții. Ideea nu este chiar atât de unică - dacă vă amintiți, micul film românesc „Visul lui Adalbert” folosea o tehnică asemănătoare pentru a reconstitui anul 1986, când Steaua câștiga Cupa Campionilor și Protecția Muncii era lege. În „No”, în afara calupurilor publicitare care ne sunt prezentate din când în când și a căror impact este într-adevăr puternic, această șmecherie nu își prea găsește rostul. Din fericire, pentru a suplini acest gimmick, îl avem pe Gael García Bernal, care este un interpret foarte competent și care - de-a lungul unei impresionante cariere - cred că a jucat toate naționalitățile de vorbitori de limbă spaniolă posibile. 

Nu cred că am văzut alt film de Pablo Larraín, dar acesta pare să fie cu siguranță capabil să spună o astfel de poveste „importantă”, fără să neglijeze aspectele politice, dar nici să ne plictisească dialectic în fața ecranului. Un mare plus al filmului este faptul că ne prezintă toate punctele de vedere, nu doar cele ale taberelor NO și SI (aceasta din urmă doar ușor ironozată și caricaturizată, e drept), dar și a diferitelor tabere din cadrul companiei NO, care reunește peste o duzină de partide politice, de la comuniști/socialiști la creștin-democrați, de la cei care sunt de acord cu montajul pop al spot-urilor până la cei care consideră că este un afront adus victimelor regimului Pinochet. Iar filmului nu îi lipsesc umorul, satira și colții, iar cel mai elocvent este finalul ambivalent, în care șefii campaniilor publicitare NO și SI (de altfel colaboratori vechi) își dau iar mâna - după înlăturarea lui Pinochet - pentru a vinde o nouă telenovelă și un fals sentiment de libertate.