Aveam anumite rețineri înainte să mă apuc efectiv să mă uit, dar m-a convins prezența lui Billy Bob Thornton (vetted by the Coens). Până la urmă, mi s-a părut a fi o reinterpretare bine-venită a poveștii din ”Fargo”, precum și o extindere a acesteia, în contextul în care realizatorii urmează cu destulă religiozitate guidelines-urile genului noir. Thornton și Martin Freeman sunt extraordinari, dar adevărata revelație este Allison Tolman în rolul ambițioasei polițiste Molly, adevăratul personaj principal al filmului. Ca o observație, aș menționa că spre deosebire de seriale produse de HBO (more on those later), ”Fargo” a avut un evident deficit de buget, compensat însă de soluții regizorale inteligente - de exemplu, secvența în care Lorne Malvo anihilează întregul sindicat din Fargo este filmată într-un singur cadru, dar din exteriorul clădirii în care are loc masacrul, camera urmărind ferestrele prin care doar ocazional îl vedem pe Thronton „în acțiune”, iar frenezia de pe fondul sonor (împușcături, țipete etc.) contrastează cu lentoarea aparatul de filmat. Aștept cu interes sezonul al doilea, a cărui acțiune se va petrece cu 30 de ani anterior și se pare că va fi inspirată de ”Miller`s Crossing”. Probabil că la sezonul al treilea, rămași fără idei, realizatorii vor face zece episoade despre Marele Lebowski.
Finding Vivian Maier
Un documentar fascinant despre descoperirea unei artiste necunoscute, eponima Vivian Maier, dădacă de meserie, fotografă prin pasiune, a cărei role de filme nedevelopate au fost descoperite post-mortem, uitate într-un depozit. Foarte interesant portretul pe care realizatorii îl fac acestui personaj (prin intermediul cunoscuților, dar și a unor critici de artă) - retrasă, maniacală și mizantropă, însă adevărata Vivian Maier nu ni se dezvăluie cu adevărat până la sfârșitul filmului.
The Grand Budapest Hotel
Cum am mai spus-o, mă bucur că Wes Anderson s-a hotărât să facă desene animate cu actori în carne și oase. ”The Grand Budapest Hotel” este o indulgență minunată, dominată de un cast răsunător și de câteva tururi de forță vizuale - precum urmărirea pe skiuri. Micro review aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/04/micro-reviews-2.html
Her
Ignorat la Oscarurile de anul trecut, filmul lui Spike Jonze se încăpățânează să îmi rămână întipărit în memorie. Joaquin Phoenix este perfect încă o dată în acest rol aparent non-ofertant - un semi-ratat care se îndrăgostește de sistemul său de operare, numai pentru a fi părăsit de acesta odată ce inteligența artificială evoluează dincolo de posibilitățile de înțelegere ale tristelor ființe umane. SF-ul sentimental al anului! Un review (mai) adevărat aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/02/her-sua-2013.html
It Follows
Nu știu sigur care este morala acestui hit al horror-ului independent american: nu faceți sex deloc sau, dacă faceți, faceți cu cât mai mulți oameni? Oricum, regizorul-scenarist David Robert Mitchell sondează inteligent disforia sexuală a suburbiei americane albe și middle-class. Unul dintre cele mai cool filme ale anului, undeva între John Carpenter și early Richard Linklater (da, aceste trimiteri, și multe altele, sunt evidente și asumate de către Mitchell). Un review la cald aici: http://poisonwhiskey.blogspot.fr/2014/09/letrange-festival-1.html
Kaguyahime no monogatari (The Tale of the Princess Kaguya)
Probabil cel mai bun film al anului (după părerea mea) și un adevărat cântec de lebădă pentru studiourile Ghibli (care au anunțat că închid producția de lungmetraje pentru marele ecran). Isao Takahata revine în forță pe circuitul animat internațional cu această reinterpretare a unei clasice povești japoneze, despre o „prințesă” a Lunii coborâtă printre pământeni. Takahata se dedică într-un totul mitologiei și nu face nicio concesie realismului. Stilul este departe de exuberanța altor producții Ghibli, Takahata orientându-se înspre un look simplu, în care personajele par uneori de-abia schițate, iar compozițiile nefinalizate. O recentă expoziție Ghibli atestă însă că animația este mult mai sofisticată decât pare și mult talent și grijă par să fi fost investite în această producție. Finalul este devastator, iar locul prințesei Kaguya în topul all-time al filmelor de animație pare a fi asigurat de recunoașterea pe care o primește, chiar dacă expunerea este limitată. Iar în ceea ce privește șansele de Oscar, nici să nu vă gândiți că s-ar putea întâmpla o minune - not everything is awesome.
Kaze tachinu (The Wind Rises)
După Takahata, urmează confratele Miyazaki, a cărui ”The Wind Rises” (de anul trecut de fapt, dar ce contează?) miroase a fiind un „ultim film”. Mai puțin extravagant ca majoritatea filmelor acestuia și probabil cel mai ancorat în realitate (deși ”Porco Rosso” îl precede din multe puncte de vedere), încât până și animația este domolită, cu excepția evidentă a celor câteva secvențe aeriene. Pasiunea lui Miyazaki pentru aviație este cunoscută, dar aceasta este probabil prima dată când aceasta este pusă într-o perspectivă istorică, ”The Wind Rises” fiind o relatare semi-exactă a vieții unui pionier al aviației nipone. Efectul principal este unul de profundă melancolie și cred că Miyazaki ne-a spus tot ce a avut de spus cu acest film. Nu este capodopera sa absolută, dar este un frumos film de adio.
The Knick - Season One
Hey, știați că toți marii regizori și actori se îndreaptă spre televiziune? Da, acest lucru se întâmplă de câțiva ani, din motive mai mult sau mai puțin evidente. Eu mă declar un sceptic al serialelor TV - aceleași povești, aceleași premise, inepția scenariștilor este direct proporțională cu numărul sezonului, iar regizorul este absolut irelevant (oricum sunt cinci-șase pe sezon). ”The Knick” este o reușită în principal pentru Steven Soderbergh preia controlul de la un capăt la celălalt, regizând toate cele 10 episoade, anihilând cu fiecare ocazie limitările televizualului, punând în scenă o minuțioasă reconstucție istorică din toate punctele de vedere, adesea în cadre lungi, dinamice. Clive Owen joacă un fel de proto-Dr. House, un chirurg arogant și dependent de cocaină, aflat în primul eșantion al lumii medicale din jurul anului 1900. André Holland îi dă replica, în rolul unui ambițios chirurg de culoare, care se înfruntă cu rasismul epocii. Insistența pe care Soderbergh o acordă invențiilor acelor vremuri (de la radiografie la megnetofon) ne conduce la două concluzii: cât de mult am evoluat într-un secol și cât de ridicoli și înapoiați o să părem probabil urmașilor noștri. Acțiunea din ”The Knick” se petrece în 1900, dar acesta este un serial despre zilele noastre: la fel ca doctorul Thackery și contemporanii săi, și noi trăim într-un apogeu tehnologic, aroganți și parcă inconștienți de câte progrese mai sunt de făcut, nu în ultimul rând în felul în care ne acceptăm unii pe ceilalți.
No comments:
Post a Comment