Showing posts with label Victor Rebengiuc. Show all posts
Showing posts with label Victor Rebengiuc. Show all posts

Sunday, October 27, 2013

Câinele japonez (România, 2013)

Câinele japonez
(România, 2013)


Regia: Tudor Cristian Jurgiu
Cu: Victor Rebengiuc, Șerban Pavlu, Kana Hashimoto, Toma Hashimoto

Rating: 2.5/5

În zilele care urmează, voi scrie despre câteva filme românești care au avut premiera în această toamnă și care mi-au rămas ca „restanțe”. Din dorința de a fi cât mai relevant posibil, voi începe cu unul care încă mai rulează în cinematografe - „Câinele japonez”. Acesta este debutul în lungmetraj al lui Tudor Cristian Jurgiu (remarcat pentru scurtmetrajele „Nunta lui Oli” și „În acvariu”) și ne prilejuiește reîntâlnirea cu Victor Rebengiuc, într-un nou rol de tată. Rămas fără casă și nevastă în urma inundațiilor, lui nea Costache (Rebengiuc) i se oferă șansa nesperată de a se împăca cu fiul său (Șerban Pavlu), venit „în vizită” cu soția și copilul pe care îi are în Japonia. 


Trebuie spus că filmul arată extraordinar de frumos. Fiecare cadru este construit minuțios și pune în valoare peisajele și decorul natural al județului Giurgiu, într-un stil care frizează realismul socialist (in a good way). Multe imagini îți rămân întipărite în minte, precum primul cadru, fix și de la înălțime, care ne arată o mare de oameni recuperându-și bunurile din lunca inundată a Dunării - momentul (o introducere superbă) amintește de un peisaj impresionist sau, poate, de o scenă colectivă din ”Mother India”, dar are o forță aparte, dincolo de conexiunile vizuale care se pot face. Un alt cadru foarte reușit îl urmărește pe nea Costache (de la spate, dardennian) urcând treptele înspre biserica satului, cu umerii ușor plecați, într-o mare de oameni care îl urmărește cu interes. Și ar mai fi multe astfel de exemple. Problema (dacă se poate spune așa) este că parcă toate cadrele sunt construite prea corect. Aparatul de filmat se mișcă foarte puțin, iar Jurgiu nu se complică, orchestrând acțiunea cât de mult posibil într-un singur plan focal (sunt și excepții, e drept, dar destul de puține). Și oricât de frumos ar arăta, nu am putut să îmi scot din cap ideea că fiecare cadru este perfecționarea unui exercițiu de compoziție.


Nu am prea multe lucruri negative de zis despre „Câinele japonez”, în special fiindcă Jurgiu nu își asumă prea multe riscuri. Nici din punct de vedere vizual (cadre-secvență, cât de fixe posibile), nici din punct de vedere al discursului narativ. Ceea ce urmează să se întâmple este dictat, programatic, de o succesiune foarte clară a evenimentelor, iar regizorul se ține de ea. Pare paradoxal, dar dacă ar fi să-l compar cu „Roxanne”, un film mult mai „idiot”, fără stil, pe alocuri mai kitschios, mai manipulativ și per ansamblu cu mult mai multe hibe, mi-a plăcut mai mult debutul lui Vali Hotea. Poate fiindcă am apreciat eforturile lui Hotea de a face un pic de comedie și de a nu evita confruntările între personaje. Că nu îi ies, asta este altceva, dar la Jurgiu toate certurile sau momentele stânjenitoare sunt trunchiate la montaj sau evitate întru totul (vezi revenirea fiului, moment destul de prost negociat). Mă gândeam și la o comparație cu ”Rocker”, dar filmul lui Marian Crișan (construit în aceeași paradigmă realistă-naturalistă-minimalistă) mi se pare superior din toate punctele de vedere (inclusiv o mult mai sinceră reprezentare a unei relații tulburate dintre un tată și fiul său). Ce mi-a rămas din „Câinele japonez”, dincolo de picturalitatea cadrelor, este jocul lui Rebengiuc, care face ceva foarte diferit de „Medalia de onoare” (un rol care aparent se raportează la aceleași coordonate) și reușește să dea un pic de viață filmului (chiar dacă nu neapărat și autenticitate).


Saturday, July 24, 2010

RO 2010 - Partea a 7-a: Medalia de onoare

Medalia de onoare
(România, 2009)


Regia: Călin Peter Netzer
Cu: Victor Rebengiuc, Camelia Zorlescu

Rating: 4/5

Acum ceva ani, C.P. Netzer realiza primul lung-metraj, „Maria”, un film care nu (m-)a impresionat în mod special și care nu și-a câștigat locul printre filmele care anunțau „noul val”. Se remarca doar prin prestația actriței Diana Dumbravă, care a primit ceva premii, fiind chiar nominalizată de Academia Europeană de Film la premiul pentru cea mai bună actriță (europeană) a anului. Nu știu de ce Netzer a așteptat atâția ani să facă un nou film, dar adevărul este că așteptarea a meritat.


„Medalia de onoare”, ca și „Felicia, înainte de toate” a făcut turul festivalurilor în 2009 și apoi a ajuns în competiție la TIFF în 2010. Acțiunea filmului de petrece în 1995. Victor Rebengiuc este pensionar, veteran de război, care locuiește cu soția sa într-un apartament din București, deși nu își mai vorbesc de câțiva ani. Într-o zi, el primește o medalie pentru fapte eroice din război și - după ce se convinge că merită să o primească - viața lui se schimbă: recapătă respectul fiului și soției, devine erou în scara blocului, copiii vin la el să le povestească despre război, iar Ion Iliescu însuși îi prezintă medalia într-o ceremonie solemnă la Cotroceni. Dar nu durează mult, pînă când află că medalia i-a fost acordată din greșeală și atunci începe adevărata luptă pentru a-și păstra demnitatea regăsită.


Este greu de spus că Victor Rebengiuc face rolul carierei sale (mă gîndesc, oare care nu este rolul carierei sale?) Premiat în mai multe rânduri pentru acest film (inclusiv la TIFF), el construiește un personaj aflat la granița între ridicol, umilință, nebunie și nostalgie. Un bătrân încăpățânat, care își recunoaște greu greșelile comise, convins că posedă cunoștințe medicale extinse fiindcă l-a ajutat pe băiatul său să învețe în facultate, iar acum dă sfaturi partenerelor de jocuri ale soției sale; disperat să își regăsească locul său în viața celor din jur... Sunt revelatoare momentele în care el încearcă să scape de medalie, apoi, după ce este convins că nu este nicio greșeală, urmează procesul de amăgire prin care se convinge că a înfăptuit o mare faptă vitejească. Apoi, după ce află adevărul, este senzațional în încercările disperate de a păstra medalia, culminând cu scena în care încearcă să-l forțeze pe adevăratul posesor al medaliei, un veteran schilodit de război (Radu Beligan, într-o apariție magnifică de doar 5 minute) să semneze că nu are pretenții la posesia medaliei.

Filmul are un ritm foarte bun, reușind să păstreze tonul tragicomic pe parcursul răsturnărilor de situație. Conform regizorului, fiecare scenă a fost gândită ca un plan-secvență, anticipat de un cadru centrat pe un detaliu (chiar dacă, tot după regizor, aceasta concepție nu s-a păstrat în totalitate după montaj). Câteva secvențe orchestrate pe muzică de Philip Glass (un compozitor minimalist!) îl prezintă pe Rebengiuc singur, în autobuz sau plimbîndu-se pe lângă monumente dedicate eroilor de război. Aceste secvențe - chiar dacă sunt un pic cam dese/multe - impresionează prin forța lor reținută, jocul actorului și montajul ducând încet povestea mai departe și anticipând ceea ce urmează.


În final, trebuie să amintesc scena care a provocat cele mai multe râsete și aplauze la TIFF: ceremonia de la Cotroceni în care Ion Iliescu își joacă propriul rol. Deși Rebengiuc este perfect în rol, surprinzătoare este și ușurința cu care Iliescu se joacă pe el însuși, dând filmului parcă o ușoară ironie care - am eu impresia - nu a fost intenționată. Dar chiar dacă poate rupe un pic ritmul filmului, scena este delicioasă și și-ar merita locul printre cele mai reușite scene ale anului cinematografic românesc.