Comedy Cluj Review - Roxanne

Roxanne

(România, 2013)

Regia: Vali Hotea

Cu: Șerban Pavlu, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Valeria Seciu

Rating: 3/5

Filmul rulează deja în cinematografe, dar a avut parte de o proiecție de gală în cadrul festivalului, sâmbătă seara. Venit de la Locarno cu mâna goală (la fel ca „Metabolism”-ul lui Porumboiu), debutul în lungmetraj al lui Vali Hotea se deschide cu o investigare a zbuciumatei istorii recente a filmului: Tavi (Pavlu) își cere dosarul de la Securitate, pentru a afla cine l-a turnat în liceu pentru o faptă minoră - o dedicație la Radio Europa Liberă. Dacă identitatea turnătorului întârzie să apară, Tavi are parte de o altă surpriză: s-ar putea să aibă un copil cu prietena sa de la acea vreme, acum căsătorită cu un medic/afacerist de succes. Este posibilă o reîntâlnire, după 20 de ani? Și cât de mult își va ignora Tavi celelalte probleme (actuala iubita, mama cu Alzheimer, propria sa carieră) pentru a încerca să-și reia viața de acolo de unde aceasta s-a întrerupt în anii '80?

Trebuie să spun că mă așteptam să fie mult mai groaznic decât a fost. Singura garanție pe care o prezenta filmul a fost Șerban Pavlu (și, într-o mai mică măsură, Diana Dumbravă). Și e drept că Vali Hotea nu dovedește prea mult stil, iar look-ul general al filmului este destul de plat, de „televizual”. Însă cel mai rău lucru pe care îl pot spune în această privință este că, pe alocuri, seamănă cu un episod din ”În derivă”. Măcar dialogurile sună bine, chiar dacă materialul de bază este destul de subțire, iar scenele care ar trebui să demonstreze virtuozitatea limbajului și a interpreților (certuri, dezvăluiri etc.) sunt ratate. Hotea nu obține intensitatea și onestitatea pe care acestea le necesită pentru a nu părea ridicole („exemplară” este secvența în care turnătorul se destăinuie, care pare să vină de nicăieri și nu conduce la nicio dezvoltare narativă suplimentară).

Ceea ce le iese realizatorilor, în schimb, este relația dintre Tavi și mama sa. Deși aceasta apare doar în patru -cinci scene, în fiecare demonstrând grade variabile de demență, confuzie și agitație, ajunge pentru a configura un portret mult mai complex al personajului principal decât ar părea. Ultima secvență dintre cei doi, în care mama nu îl recunoaște, în timp ce pe ecranul televizorului defilează imagini de arhivă de la Revoluție, pe fondul accentuării crizei economice. Mesajul e clar: Tavi trebuie să lase deoparte trecutul, să se maturizeze și să își facă prezentul mai fericit; dar nicăieri în restul filmului acest mesaj nu este livrat la fel de subtil, dar percutant ca în această secvență, care acuză, în fundal, lamentările-clișeu ale poporului român, de genul „era mai bine pe atunci” sau „de vină sunt numai comuniștii/Iliescu/Băsescu/etc.” Și, în final, două cuvinte despre Șerban Pavlu - acesta interpretează un personaj mai puțin psihotic decât cel din „Toată lumea din familia noastră”, dar aproape la fel de antipatic și imatur. Îmi place cum Pavlu se descurcă cu astfel de roluri... neprietenoase și ne-abia aștept să îl văd în „Câinele japonez”.