Star Trek Into Darkness (SUA, 2013)

Star Trek Into Darkness

(SUA, 2013)

Regia: J.J. Abrams

Cu: Chris Pine, Zachary Quinto, Benedict Cumberbatch, Zoe Saldana, Simon Pegg, Bruce Greenwood

Rating: 3/5

Cu ”Star Trek Into Darkness”, J.J. Abrams își continuă cariera de director-for-hire, traiectorie care va culmina cu noua trilogie ”Star Wars” pe care acesta o va semna. Aș fi preferat să îl văd în continuare mai degrabă ca un regizor/producător care să continue să susțină proiecte mai personale, precum ”Cloverfield” sau ”Super 8” decât francize interminabile. Ceea ce nu înseamnă că ”Into Darkness” nu ar fi un SF regizat competent și pe placul unui public foarte numeros: nu doar fani ai serialului TV (printre care eu nu mă număr), dar și consumatori average ai blockbusterelor de primăvară-vară. 
 

”Into Darkness” mizează pe acțiune, Abrahms orchestrând a doua oră a proiecției ca un regal non-stop de împușcături, explozii și confruntări încrâncenate ale mușchilor și intelectelor. Mi s-a părut că este mai puțin umor în acest film decât în primul ”Star Trek” regizat de J.J. Abrams, iar acest lucru este un minus. Scenele care au funcționat cel mai bine în filmul anterior au fost schimburile de replici înțepătoare dintre personaje, momente care sunt foarte rare în ”Into Darkness”. Pe de altă parte, în ciuda unei distribuții fenomenale, de această dată Abrams lucrează cu un star - Benedict Cumberbatch, care dă o față nouă, updatată pentru mileniul III, unuia dintre cei mai temuți adversari ai lui Kirk și Spock. Probabil s-a dorit ca ”Intro Darkness” să aibă un ton mai întunecat, dar - în ciuda naturii personajului negativ și a jocurilor de putere care sunt puse în scenă - filmul nu atentează în niciun moment la liniștea interioară a privitorului. Până și atentatul terorist care amintește de 9/11 este tratat drept doar un alt set piece de acțiune SF. Suntem departe de disperarea, dezolarea și ambivalența care se regăsește în finalul a două clasice ale genului - ”The Empire Strikes Back” și ”Wrath of Khan”.
 

Este păcat că, pe măsură ce bugetele cu care Abrams lucrează se măresc și succesul la public al filmelor sale crește, ambițiile sale artistice/creative diminuă. De exemplu, ”Into Darkness” ne este prezentat în 3D, fără să simțim vreun moment că acest gimmick ar fi justificat de această dată, jocul dintre decoruri și lens flares de la bordul navei Enterprise nefiind de ajuns pentru a explica de ce trebuie să purtăm ochelarii negri la un film care a fost evident conceput in două dimensiuni. Mai rău este faptul că, în ciuda punctelor sale forte, filmul nu depășește nivelul unui episod de serial TV lungit la dimensiunile unui lungmetraj.

Flight (SUA, 2012)

Flight

(SUA, 2012)

Regia: Robert Zemeckis

Cu: Denzel Washington, Don Cheadle, Kelly Reilly, Bruce Greenwood, John Goodman

Rating: 3/5

După o decadă întreagă în care a eșuat în lumea filmelor motion capture (în care s-a remarcat drept cel mai puțin inspirat pionier al genului), Robert Zemeckis revine la filmele cu actori în carne și oase, cu această poveste despre un pilot alcoolic, chain-smoking și drogat care evită ca prin miracol o tragedie aviatică. În aftermath-ul momentului său eroic, Whip Whitaker trebuie să își reconsidere întreaga viața, pe măsură ce dependențele sale devin din ce în ce mai greu de controlat, iar justiția începe să îi bată la ușă.

Problema principală cu ”Flight” că, odată trecută secvența extraordinară a prăbușirii avionului, filmul nu prea are unde să se ducă, decât să se înscrie în niște coordonate destul de safe și  previzibile. Și, cum este cazul la Zemeckis, adeseori povestea ajunge să fie spusă de soundtrack și nu de camera de filmat. La fel ca și în ”Forrest Gump”, câteodată unele dintre alegerile muzicale (toate cântece excepționale, de altfel) sunt mult prea evidente. De exemplu, priza finală de heroină a personajului interpretat de Kelly Reilly este acompaniat de „imnul heroinoman” Under the Bridge al celor de la Red Hot Chili Peppers, în timp ce ambele intrări în scenă ale lui John Goodman sunt anunțate de Sympathy for the Devil.

Pe de o parte, filmul prezintă cam toate comportamentele deviante care se încadrează în categoria R-rated, pe de cealaltă parte este infuzat de un straniu și nelalolcul lui ton moralizator (pseudo)creștin, care acompaniază traiectoria auto-destructivă a lui Whip și justifică deznodământul ușor forțat. Până la urmă, ”Flight” este salvat de interpretarea lui Washington, care se abandonează complet adicțiilor personajului său. Într-un Hollywood în care drogurile și violența sunt mai ușor acceptate decât fumatul, Denzel termină pachet după pachet, iar interpretarea sa este complet dedicată exceselor prin care personajul său își justifică existența.

Meek's Cutoff (SUA, 2011)

Meek's Cutoff 

(SUA, 2011)

Regia: Kelly Reichardt

Cu: Michelle Williams, Bruce Greenwood, Paul Dano, Rod Rondeaux

Rating: 4.5/5

”Meek's Cutoff” (Scurtătura lui Meek, dacă ar fi să fie vreodată tradus în română) este unul dintre cele mai frumoase filme ale anului și, în același timp, unul dintre cele mai bizare. Cineasta Kelly Reichardt ne propune un western „independent”, existențialist, filmat în demult abandonatul format 1,33:1, despre un mic grup (trei familii) de coloniști pierduți în teritoriul Oregon, cândva la jumătatea secolului XIX. Călăuza lor, Stephen Meek (Bruce Greenwood, aproape de nerecunoscut) pretinde că știe drumul. Inițial, acesta pare să fie genul de anti-erou tipic western-urilor clasice, dar nu dovedește că ar fi mai mult decât un neghiob plin de prejudicii. Lucrurile par să se schimbe pentru călători când capturează un indian, care pare să fie de acord să îi ghideze.

Un film foarte lent, ”Meek's Cutoff” este compus în mare parte din lungi cadre statice, care pun în valoare relieful american: de la deșertul de sare la câmpiile înalte și pustii. Alegerea de a filma în 1,33:1 nu este un moft, ci se potrivește perfect cu atmosfera filmului și cu ceea ce simt personajele, care par să fie prinse ca într-o capcană în acest spațiu aparent infinit. În completarea imaginilor vine muzica atonală compusă de Jeff Grace, iar rezultatul este auster, dar acaparant. Actorii nu au multe replici de dat, așa că totul se bazează pe expresii și pe limbajul corporal. Michelle Williams este o femeie puternică, care își asumă rolul de conducător din umbră în momentele-cheie; Paul Dano este un tânăr destul de anxios și nehotărât; dar a doua parte a filmului este dominată de imaginea indianului nevorbitor de limbă engleză jucat de Rod Rondeaux (cascador în mai multe western-uri recente).

Multe conflicte se nasc în această mică comunitate... Femei contra bărbați, albi contra indieni, coloniști contra lui Meek, omul contra naturii, chiar și omul contra divinității. ”Meek's Cutoff” este o scenă foarte bună pentru astfel de conflicte „absolute”, cu atât mai mult cu cât nu există o narațiune propriu-zisă. Mai degrabă, filmul ne invită să observăm, preț de o oră și jumătate în care sunt surprinse mai multe zile, viața acestor oameni. La final, nu există un deznodământ, iar personajele nu par să fie mai aproape de destinația lor. În mijlocul pustietății, stă un singur copac cu doar o jumătate de coroană, la adăpostul căruia coloniștii se sfătuiesc, în timp ce indianul continuă să meargă mai departe.