Anna Karenina (UK, 2012)

Anna Karenina

(UK, 2012)

Regia: Joe Wright

Scenariul: Tom Stoppard

Cu: Keira Knightley, Jude Law, Aaron Johnson, Kelly Macdonald

Rating: 3/5

În trecut, Joe Wright a mai regizat două adaptări „de epocă” somptuoase, tot cu Keira Knightley în rolurile principale - ”Pride and Prejudice” și ”Atonement”, filme care, în ciuda aparențelor, îmi plac mai mult decât îmi displac. După o bizară incursiune în filmul de acțiune cu ”Hanna”, Wright se întoarce la genul care l-a făcut celebru, punând în scenă (literally) romanul lui Lev Tolstoi despre aristocrația rusă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Knightley revine în rolul titular, Jude Law este Karenin (cel mai inspirat punct al întregului casting), relativ nou-apărutul Aaron (Taylor-)Johnson este Vronski, iar distribuția este completată de Kelly Macdonald (fără accentul ei nativ, din păcate), Emily Watson și Olivia Williams.

Nu eram prea încurajat înainte de a vedea filmul de ideea că Wright și Tom Stoppard au venit cu ideea de a se juca de-a teatrul, filmând aproape întregul film pe o scenă de teatru sau în spațiile aferente acesteia (culise, loje etc.) Însă încă din primele momente, s-a dovedit că această idee are și punctele ei forte. Pe de o parte, îi oferă lui Wright prilejul de a coregrafia secvențe de mulțime și planuri-secvență care înainte erau nelalocul lor în filmele sale mai „naturaliste”. Iar, pe de altă parte, accentuează una dintre ideile principale ale poveștii, care denunță teatralitatea obiceiurilor înaltei societăți rusești ale vremii și apetitul lor pentru spectacol și scandal.  Și mai trebuie spus că Wright face ceva relativ nou aici, undeva între fresca verosimilă à la Visconti și fantezia teatralizată à la Fellini sau Jarman.

Din păcate, abordarea pe care Wright și Stoppard o propun îndepărtează spectatorul de povestea atât de celebră a romanului. Dincolo de discursul social și satira înaltei societăți care acum este inutilă, ”Anna Karenina” nu sondează celelalte teme ale romanului și, deși există dialoguri despre dragoste, datorie, Dumnezeu etc., acestea nu fac decât să încetinească șuvoiul de imagini care se năpustește inițial asupra spectatorului. Și deși actorii își dau toată silința, este evident că interesul regizorului pentru a filma și a interpreta textul romanului este unul minim. Întrebarea care se pune nu este dacă stilul ales se potrivește romanului lui Tolstoi, ci dacă acesta din urmă avea nevoie de o asemenea punere în scenă. Cât despre Joe Wright, impresia pe care mi-a lăsat-o a fost că nu îi trebuia decât un titlu de roman clasic pentru a-și justifica un experiment pur estetic.

War Horse (SUA, 2011)

War Horse

(SUA, 2011)

Regia: Steven Spielberg

Cu: Jeremy Irvine, Peter Mullan, Emily Watson, David Thewlis

Rating: 3.5/5

Mi-a plăcut ”War Horse” poate mai multe decât ar fi trebuit să îmi placă. Bazat pe un roman pentru copii adaptat inițial pentru scenă cu mare succes (Premiul Tony în 2011), filmul lui Spielberg este un epic în stil clasic hollywood-ian, amintind nu de puține ori de „Pe aripile vântului”. Nu am văzut demult un astfel de film (cu atât mai puțin la cinema), dar nu acesta a fost motivul pentru care mi-a plăcut. Mai degrabă pentru că un film care a fost descris ca fiind episodic, fragmentar mi s-a părut foarte unitar, nu datorită poveștii sale, ci datorită ritmului impus de curgerea imaginilor si de muzica lui John Williams, care face legătura între diferitele „episoade” ale filmului prin repetarea unor leitmotive subtile. În plus, această poveste despre un cal miraculos, martor al celui mai mare conflict armat al vremii sale (Primul Război Mondial), este uneori mai degrabă un basm decât un epic de război semnat David Lean.

”War Horse” arată extraordinar. E ca o plimbare de două ore și jumătate printr-un muzeu consacrat picturilor după filme celebre. Spielberg recreează în culori și texturi aparte regiunea Devon, Franța rurală și câmpurile de luptă, reușind să creeze exact ceea ce cred că și-a dorit: un film de război cu rating-ul PG-13. Accept că filmul este prea lung și poate prea siropos (eu, personal, nu am plâns, dar multe scene fac apel la lacrimile spectatorului). Dar nu acesta este filmul pe care l-am văzut eu. Am văzut un film despre o (posibil ultimă) încercare disperată de a face un film așa cum se făceau de odinioară, de un realizator care are, totuși, o voce proprie... Sunt curios dacă Spielberg este conștient de acest conflict. Filmul este imperfect, cum numai el putea să îl facă. 

P.S.: Cea mai bună secventă a filmului, în care un soldat englez și unul german colaborează în no man's land pentru a-l elibera pe calul din titlu din sârma ghimpată, ar merita un Oscar dacă ar candida ca scurt-metraj „independent”.