Anna Karenina (UK, 2012)

Anna Karenina

(UK, 2012)

Regia: Joe Wright

Scenariul: Tom Stoppard

Cu: Keira Knightley, Jude Law, Aaron Johnson, Kelly Macdonald

Rating: 3/5

În trecut, Joe Wright a mai regizat două adaptări „de epocă” somptuoase, tot cu Keira Knightley în rolurile principale - ”Pride and Prejudice” și ”Atonement”, filme care, în ciuda aparențelor, îmi plac mai mult decât îmi displac. După o bizară incursiune în filmul de acțiune cu ”Hanna”, Wright se întoarce la genul care l-a făcut celebru, punând în scenă (literally) romanul lui Lev Tolstoi despre aristocrația rusă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Knightley revine în rolul titular, Jude Law este Karenin (cel mai inspirat punct al întregului casting), relativ nou-apărutul Aaron (Taylor-)Johnson este Vronski, iar distribuția este completată de Kelly Macdonald (fără accentul ei nativ, din păcate), Emily Watson și Olivia Williams.

Nu eram prea încurajat înainte de a vedea filmul de ideea că Wright și Tom Stoppard au venit cu ideea de a se juca de-a teatrul, filmând aproape întregul film pe o scenă de teatru sau în spațiile aferente acesteia (culise, loje etc.) Însă încă din primele momente, s-a dovedit că această idee are și punctele ei forte. Pe de o parte, îi oferă lui Wright prilejul de a coregrafia secvențe de mulțime și planuri-secvență care înainte erau nelalocul lor în filmele sale mai „naturaliste”. Iar, pe de altă parte, accentuează una dintre ideile principale ale poveștii, care denunță teatralitatea obiceiurilor înaltei societăți rusești ale vremii și apetitul lor pentru spectacol și scandal.  Și mai trebuie spus că Wright face ceva relativ nou aici, undeva între fresca verosimilă à la Visconti și fantezia teatralizată à la Fellini sau Jarman.

Din păcate, abordarea pe care Wright și Stoppard o propun îndepărtează spectatorul de povestea atât de celebră a romanului. Dincolo de discursul social și satira înaltei societăți care acum este inutilă, ”Anna Karenina” nu sondează celelalte teme ale romanului și, deși există dialoguri despre dragoste, datorie, Dumnezeu etc., acestea nu fac decât să încetinească șuvoiul de imagini care se năpustește inițial asupra spectatorului. Și deși actorii își dau toată silința, este evident că interesul regizorului pentru a filma și a interpreta textul romanului este unul minim. Întrebarea care se pune nu este dacă stilul ales se potrivește romanului lui Tolstoi, ci dacă acesta din urmă avea nevoie de o asemenea punere în scenă. Cât despre Joe Wright, impresia pe care mi-a lăsat-o a fost că nu îi trebuia decât un titlu de roman clasic pentru a-și justifica un experiment pur estetic.

Seeking a Friend for the End of the World (SUA/Singapore/Malaysia/Indonesia, 2012)

Seeking a Friend for the End of the World

(SUA/Singapore/Malaysia/Indonesia, 2012)

Regia: Lorene Scafaria

Cu: Steve Carell, Keira Knightley, Martin Sheen

Rating: 3.5/5

La un an după ”Melancholia”, iată că apare un nou film care promite distrugerea completă și definitivă a planetei, de data aceasta ca urmare a ciocnirii cu un asteroid numit Matilda. ”Seeking a Friend for the End of the World” nu numai că își îndeplinește promisiunea, dar reușește să fie una dintre surprizele plăcute ale acestei veri. Inteligent programat să apară în contra-program cu blockbustere veritabile precum ”The Amazing Spider-Man”, ”Ice Age 4” sau upcoming-ul ”The Dark Knight Rises”, acest film mic cu titlu mult prea lung (dar și oarecum irezistibil), fără efecte speciale (în ciuda imaginii din poster) este o gură de aer proaspăt. 

În rolurile principale, avem un cuplu improbabil, format de Dodge (Carell), un vânzător de asigurări abulic în vârstă de vreo 40 de ani și Penny (Knightley), vecina sa aeriană care suferă de hipersomnie. Pornind de la un pretext oarecum subțire (Carell vrea să se reunească cu iubirea vieții sale, iar Penny trebuie să găsească un avion care să o poarte de cealaltă parte a Atlanticului), filmul îi pune pe cei doi în scenariul unui road-movie de-a lungul coastei de est americane. Deși ulterior filmul este oarecum episodic și punctat de frecvente cameo-uri (Patton Oswald, William Petersen, Martin Sheen etc.), personajele jucate de Carell și Knightley sunt tot timpul în prim-plan, iar modul în care relația lor evoluează nu este neapărat tipic pentru o astfel de comedie romantică. Sunt cel puțin două momente „emoționante” foarte reușite înspre sfârșitul filmului, care conduc înspre un final pe care nu ai cum să nu îl „simți”, chiar dacă nu este la fel de devastator ca ultimul cadru din ”Melancholia”.

”Seeking a Friend for the End of the World” este debutul regizoarei Lorene Scafaria, care a adaptat anterior scenariul unui mic film numit ”Nick and Norah's Infinite Playlist”, cu Kat Dennings și Michael Cera în rolurile principale. Deși nu cred că acesta este un film valoros (deși este interesant, ca curiozitate pierdută a scenei indie din ultimii ani), cred că prefigurează dinamica relației principale din filmul de față, prefigurând și eventuale tipicării ale scenaristei-regizoarei - care pot deveni enervante pe măsură ce aceasta va face mai multe filme. Dar să nu anticipăm. Deocamdată, ”Seeking a Friend for the End of the World” este alternativa la câteva francize „fără suflet” promovate agresiv, o tragi-comedie romantică care refuză să facă un compromis esențial, având un singur rezultat posibil: la final, e poți ieși din sală un pic deprimat, dar în niciun caz nesatisfăcut.

A Dangerous Method (SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

A Dangerous Method

(SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

Regia: David Cronenberg

Cu: Michael Fassbender, Keira Knightley, Viggo Mortensen, Vincent Cassel, Sarah Godon

Rating: 4/5

Filmul lui Cronenberg pornește de la întâmplări adevărate petrecute înainte de primul război mondial, care îi au în centru pe Sigmund Freud (Mortensen), pe mai tânărul său coleg Carl Jung (Fassbender) și pe pacienta, ulterior amanta acestuia din urmă, Sabina Spielrein (Knightley). Emma Jung (Godon) și Otto Gross (Cassel) sunt celelalte două personaje mai importante. Cât de mult aderă filmul la realitatea istorică nu aș putea să spun. Conflictul profesional dintre Freud și Jung este amplificat la rândul său, dar în același timp cele două personaje par în anumite momente mai apropiate decât ar fi putut să fie vreodată. Toate acestea contează mai puțin. Cronenberg face o serie de studii de caracter, iar dinamica relațiilor dintre personaje ne acaparează din primele minute.

Comparativ cu filmele de început ale lui Cronenberg (”The Brood”, ”Videodrome”, ”Naked Lunch” etc.), dar chiar și cu cele mai recente (”Spider”, ”A History of Violence, ”Eastern Promises”), ”A Dangerous Method” este mult mai reținut din punctul de vedere al imaginilor pe care le prezintă (deși felul în care Keira își contorsionează trupul și își împinge mandibula în față în primele sale secvențe ne face să ne întrebăm dacă nu există cumva niște tentacule în spatele pielii acesteia). Cronenberg pare mult mai interesat de a face un film foarte riguros: încadraturile sunt exacte, iar lungimea scenelor pare să fie predeterminată astfel încât să producă efectul maxim asupra spectatorului. Filmul are astfel un ritm rapid, deși acoperă o perioadă de peste un deceniu. De fapt, majoritatea filmelor lui Cronenberg au un pacing un alert, întreținut de necesitatea de a acoperi o perioadă destul de mare de timp (cel mai bun exemplu cred că este ”Dead Ringers”).

În ”A Dangerous Method”, aproape toate scenele se petrec între două personaje. Chiar dacă sunt mai multe prezente, întotdeauna dialogul se poartă între două dintre ele, iar acțiunile celei de-a treia nici nu contează așa mult (cu excepția primei scene în care Jung, Spielrein și Emma apar împreună). În plus, există nenumărate repetiții ale aceluiași decor, chiar dacă personajele s-au schimbat. De exemplu, scenelor în care Jung discută cu Freud în biroul acestuia din urmă îi răspund scenele dintre Freud și Spielrein de mai târziu, din același loc. La fel, relației medic-pacient dintre Jung și Spielrein îi răspunde cea dintre Jung și Gross. Mai semnificativ, Freud și Jung sunt văzuți în prima parte a filmului plimbându-se prin grădinile palatului Belvedere, alături de mulți alți vienezi, dar la final îl vedem doar pe Freud, singur în întregul parc. Foarte interesante aceste decizii ale lui Cronenberg, care ne permit să observăm cum evoluează relațiile dintre personaje și să ne schimbe în repetate rânduri percepția asupra lor. Și ceea ce discută este relevant, pentru că avem ocazia să le cunoaștem ideile (nu doar cele profesionale) și prejudecățile.

În final, vreau să îi scot în evidență pe cei trei actori din rolurile principale, dintre care bărbații (Mortensen și Fassbender) fac probabil cele mai subtile, mai reținute roluri din carieră, iar Knightley unul dintre cele mai exuberante. Și o mențiune specială pentru încă o coloană sonoră spot-on compusă de Howard Shore, colaboratorul de peste trei decenii a maestrului Cronenberg.

Never Let Me Go (UK/SUA, 2010)

Never Let Me Go

(UK/SUA, 2010)

Regia: Mark Romanek

Cu: Carey Mulligan, Andrew Garfield, Keira Knightley

Rating: 3/5

Este greu să faci un sinopsis al acestui film fără să dezvălui detalii importante. Este de ajuns, poate, să menționez că este o variațiune pe tema ”Clonus Horror”/”The Island” (cu un ușor iz de „Minunata lume nouă”, pe alocuri), având în centrul un triunghi format de Mulligan, Garfield și Knightley, care trăiesc într-un secol XX „alternativ”. Cei trei copilăresc într-o instituție special creată pentru „oameni precum ei”, a căror destin este stabilit încă de la început. Nu vreau să merg mai departe de atât, deși aș putea. Filmul nu dezvăluie întregul mister din jurul acestor personaje nici la sfârșit, ceea ce face ca multe detalii pe care le vedem să rămână fără înțeles, dar, de asemenea, lasă loc imaginației fiecăruia.

Filmul se remarcă printr-un stil aparte, la realizarea căruia contribuie imaginea, decorurile și costumele. Regizorul Mark Romanek deghizează un film existențialist într-o melodramă căreia îi dă accente science-fiction și își izolează personajele în peisaje relativ comune: Anglia rurală, plajele, diferite spitaluri și instituții... Lumea în care aceștia trei trăiesc pare sub-populată. Iar paleta monotonă de culori nu face decât să accentueze melancolia pe care acest film o emană prin toți porii. Într-un final, filmul se prăbușește sub greutatea enormă a propriului său conținut emoțional și ultima jumătate de oră este, din punctul meu de vedere ratată: dacă finalul este concluzia logică a ceea ce am văzut, drumul pe care scenariul îl parcurge până acolo pare ezitant, iar execuția nu convinge, încât ultimele momente lasă impresia unui film fușerit. Toate acestea nu eclipsează, însă, nici interpretările a două actrițe și a unui actor foarte promițători și nici faptul că filmul îndrăznește să ridice întrebări drăguțe „filosofice”, care poate nu sunt prea profunde, dar lasă subiecte de discuție. Singurul lucru pe care pot să îl spun în legătură cu acestea este că o mare parte din experiența umană este modul în care ne raportăm la durere, patologie și la moarte. Și pentru mine a fost de ajuns că personajele nu aveau altă opțiune decât să se confrunte cu și să-și accepte descompunerea organică.  

London Boulevard (SUA/UK, 2010)

London Boulevard

(SUA/UK, 2010)

Regia: William Monahan

Cu: Colin Farrell, Keira Knightley, Ray Winstone, David Thewlis

Rating: 2.5/5

”London Boulevard” este un film atât de încărcat de subplot-uri încât ajungi să nu mai știi care este de fapt povestea pe care încearcă să o spună. Filmul începe cu Mitchell (Farrell), părăsind închisoarea după ce a petrecut trei ani înăuntru pentru vătămare corporală gravă. El își dorește o viață cinstită, dar „prietenul” său, Billy, încearcă să îl ia ca partener în afacerea sa de cămătărie. Nu după mult timp, un gangster mult mai impozant (Winstone), devine interesat să-l coopteze pe Mitchell. În paralel, aceasta își ia o slujbă mai „serioasă”: să protejeze o celebră tânără actriță (Knightley) de paparazzi. Acestor povești li se grefează uciderea unui cerșetor de care Mitchell era atașat, sora promiscuă și profitoare a lui Mitchell care provoacă numai belele, plus o groază de alți borfași mai mult sau mai puțin bosnieci și, nu în ultimul rând, personajul lui Thewlis, un actor ratat dependent de droguri care își duce traiul pe lângă actrița jucată de Keira Knightley.

Problema este că regizorul-scenarist William Monahan, deși a luat un Oscar pentru scenariul lui ”The Departed”, nu este Scorsese. Filmului îi lipsește ritmul și îi lipsește noima. Nu după multă vreme de la început te întrebi care-i șpilul... Iar senzația persistă, până în ultimele 15 minute, când filmul deraiază serios. Dacă întorsăturile de situație de la finalul lui ”The Departed” veneau în completarea a ceea ce am văzut până acolo și atingeau aproape dimensiunile unei drame shakespeare-iene, în ”London Boulevard” acestea sunt tratate schematic, întrerup logica narativă a filmului și las impresia că au fost gândite doar pe jumătate.

Paradoxal, cele mai reușite scene ale lui Monahan sunt cele intime, doar dintre Farrell și Knightley, care sunt excelenți în rolurile lor. Aceste scene sunt calme pe dinafară, dar interpretările lasă să se întrevadă emoții puternice pe care personajele le reprimă. Decorurile acestor scene sunt, de asemenea, bine folosite. Este vorba de un conac rural, în care Mitchell și Charlotte petrec o seară la lumina unor lumânări și de atelierul de pictură a actriței situat la mansarda locuinței sale londoneze, momente în care tavanul jos aproape că apasă umerii personajelor în jos. Cei doi se îndrăgostesc unul de celălalt, dar în final nu este clar dacă Charlotte nu se folosea doar de Mitchell... Bănuiesc că aceasta este interpretarea cea mai cinică, dar, pe de altă parte, ”London Boulevard” împrumută titlul și un sfert de premisă din ”Sunset Boulevard”, așa că îmi doresc ca, măcar în intenție, filmul să se fi dorit o investigare mult mai amănunțită a unei relații foarte complicate, decât amestecul de juma' de love story cu sfert de film cu gangsteri și încă o porție de film cu pretenții moralizatoare.