Anna Karenina (UK, 2012)

Anna Karenina

(UK, 2012)

Regia: Joe Wright

Scenariul: Tom Stoppard

Cu: Keira Knightley, Jude Law, Aaron Johnson, Kelly Macdonald

Rating: 3/5

În trecut, Joe Wright a mai regizat două adaptări „de epocă” somptuoase, tot cu Keira Knightley în rolurile principale - ”Pride and Prejudice” și ”Atonement”, filme care, în ciuda aparențelor, îmi plac mai mult decât îmi displac. După o bizară incursiune în filmul de acțiune cu ”Hanna”, Wright se întoarce la genul care l-a făcut celebru, punând în scenă (literally) romanul lui Lev Tolstoi despre aristocrația rusă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Knightley revine în rolul titular, Jude Law este Karenin (cel mai inspirat punct al întregului casting), relativ nou-apărutul Aaron (Taylor-)Johnson este Vronski, iar distribuția este completată de Kelly Macdonald (fără accentul ei nativ, din păcate), Emily Watson și Olivia Williams.

Nu eram prea încurajat înainte de a vedea filmul de ideea că Wright și Tom Stoppard au venit cu ideea de a se juca de-a teatrul, filmând aproape întregul film pe o scenă de teatru sau în spațiile aferente acesteia (culise, loje etc.) Însă încă din primele momente, s-a dovedit că această idee are și punctele ei forte. Pe de o parte, îi oferă lui Wright prilejul de a coregrafia secvențe de mulțime și planuri-secvență care înainte erau nelalocul lor în filmele sale mai „naturaliste”. Iar, pe de altă parte, accentuează una dintre ideile principale ale poveștii, care denunță teatralitatea obiceiurilor înaltei societăți rusești ale vremii și apetitul lor pentru spectacol și scandal.  Și mai trebuie spus că Wright face ceva relativ nou aici, undeva între fresca verosimilă à la Visconti și fantezia teatralizată à la Fellini sau Jarman.

Din păcate, abordarea pe care Wright și Stoppard o propun îndepărtează spectatorul de povestea atât de celebră a romanului. Dincolo de discursul social și satira înaltei societăți care acum este inutilă, ”Anna Karenina” nu sondează celelalte teme ale romanului și, deși există dialoguri despre dragoste, datorie, Dumnezeu etc., acestea nu fac decât să încetinească șuvoiul de imagini care se năpustește inițial asupra spectatorului. Și deși actorii își dau toată silința, este evident că interesul regizorului pentru a filma și a interpreta textul romanului este unul minim. Întrebarea care se pune nu este dacă stilul ales se potrivește romanului lui Tolstoi, ci dacă acesta din urmă avea nevoie de o asemenea punere în scenă. Cât despre Joe Wright, impresia pe care mi-a lăsat-o a fost că nu îi trebuia decât un titlu de roman clasic pentru a-și justifica un experiment pur estetic.

M:I-4 & Sherlock Holmes

Mi-au rămas restanțe de pe 2011 două filme de acțiune care au încheiat anul și nu au reușit să mă dezamăgească. Fiindcă sunt încă în cinematografe, cred că merită fiecare câteva cuvinte.

Mission: Impossible - Ghost Protocol

Regia: Brad Bird

Cu: Tom Cruise, Jeremy Renner, Simon Pegg, Paula Patton

Rating: 3/5

”M:I-4” este un succes în întreaga lume, în mare parte datorită proiecțiilor în IMAX. Eu l-am văzut într-un cinematograf normal și este destul de entertaining oricum. Totuși, din punctul meu de vedere, filmul trebuie să se termine după secvențele din Dubai. Atât escaladarea lui Burj Kalifa cât și urmărirea prin furtuna de nisip sunt foarte bine realizate și până în acel moment filmul urmează un crescendo, iar acest secvențe ar fi un adevărat climax. Din păcate, filmul se lungește cu o concluzie prelungită în India, în care filmul își pierde ritmul și nici confruntarea finală într-un parking automat (care mi-a provocat flashback-uri cu ”Minority Report”) nu îl mai poate resuscita. Dar Brad Bird a făcut treabă bună, per ansamblu. Cu posibile excepție a filmului lui De Palme, ”Ghost Protocol” este cel mai bun ”Mission: Impossible” de până acum. Cât despre Tom Cruise, acest abordează rolul lui Ethan Hunt precum un adept al metodei. Îmi place să văd filmele sale de acțiune, pentru că știu că este chiar el atârnând de colțul unui munte sau al unui zgârie nori. Tom Cruise este un method action star.

Sherlock Holmes: A Game of Shadows

Regia: Guy Ritchie

Cu: Robert Downey Jr., Jude Law, Noomi Rapace

Rating: 3/5

Între primul ”Sherlock Holmes” al lui Ritchie și această continuare, am reușit să citesc integrala poveștilor lui Arthur Conan Doyle care îl au în prim-plan pe detectivul din Baker Street. Deși nu sunt un purist și mă enervează persoanele care comentează chestii de genul „cartea a fost mai bună”, trebuie să recunosc că am fost oarecum neliniștit de acest film. Și, de asemenea, trebuie să recunosc că nu mi-a plăcut foarte mult pentru primele 2 treimi. Mă săturasem deja de explozii și slow-motion-uri, dar odată ce personajele au ajuns în Elveția, începea să devină clar că filmul va intra pe făgașul cel bun. ”A Game of Shadows” este un exemplu rar de adaptare care reușește să fie fidelă sursei (deși împrumută din mai multe povestiri) și să își creeze propriul său univers. Pentru Guy Ritchie, acest două filme au fost o adevărată revenire în forță, mai ales după ce regizorul părea pierdut în lumea filmelor de acțiune de serie Ț, odată încheiată epoca Madonna. 

Contagion (SUA/EAU, 2011)

Contagion

(SUA/EAU, 2011)

Regia: Steven Soderbergh

Cu: Matt Damon, Jude Law, Laurence Fishburne, Kate Winslet, Gwyneth Paltrow, Marion Cotillard, John Hawkes, Elliott Gould, Bryan Cranston

Rating: 3.5/5

”Contagion” este un film destul de tipic pentru Soderbergh. Realizat foarte metodic, calculat, cu atât de multe vedete încât nu poți spune că există roluri principale și secundare, filmul relatează izbucnirea și evoluția unei epidemii de gripă care se răspândește rapid pe întregul glob. Personajele care apar sunt oameni de știință (în principiu americani, dar și Marion Cotillard) care încearcă să găsească un leac sau un vaccin, agenți guvernamentali care trebuie să impună cele mai grele măsuri, dar și oameni obișnuiți, așa, pentru empatie, precum personajul lui Matt Damon, imun la virus, sau cel al lui Jude Law, un blogger-„profet” care încearcă să scoată niște bani din toată treaba asta.

În principiu, îmi place Soderbergh (inclusiv filmele alea cu două cifre după titlu). ”Contagion” mi-a amintit cel mai mult de ”Traffic”, un film mai bun, cu mai multe idei, mai puține nume mari și mai mult loc pentru acestea să se desfășoare (dezavantajul este că filmul durează aproape două ore și jumătate). ”Contagion” își revendică virtuozitatea (sau, mă rog, aparența de virtuozitate) de la seria ”Ocean's 11”, iar faptul că filmul trece destul de repede de la un eveniment la altul și prezintă mai multe lucruri care au loc în același timp compensează pentru absența unui fir narativ principal.

Totuși, cred că Soderbergh și scenaristul său Scott Z. Burns (”The Bourne Ultimatum”) nu au reușit să gestioneze foarte bine toate istoriile paralele în a două jumătate a filmului, astfel încât unele personaje primesc scene inutile (precum întâlnirea cercetătoarei jucate de Jennifer Ehle cu tatăl ei în spiral), în timp ce alte personaje, ale căror acțiuni păreau interesante la început, sunt ignorate pe parcurs (Marion Cotillard este uitată chiar de tot, revenind doar în final). E imposibil să știm cât din film a căzut la montaj, dar este clar că aceste ezitări din ultima parte a filmului deranjează. Pe de altă parte, am apreciat că aproape toate poveștile au fost lăsate „în aer”, la fel cum niciuna nu a primit o introducere propriu-zisă.