Anna Karenina (UK, 2012)

Anna Karenina

(UK, 2012)

Regia: Joe Wright

Scenariul: Tom Stoppard

Cu: Keira Knightley, Jude Law, Aaron Johnson, Kelly Macdonald

Rating: 3/5

În trecut, Joe Wright a mai regizat două adaptări „de epocă” somptuoase, tot cu Keira Knightley în rolurile principale - ”Pride and Prejudice” și ”Atonement”, filme care, în ciuda aparențelor, îmi plac mai mult decât îmi displac. După o bizară incursiune în filmul de acțiune cu ”Hanna”, Wright se întoarce la genul care l-a făcut celebru, punând în scenă (literally) romanul lui Lev Tolstoi despre aristocrația rusă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Knightley revine în rolul titular, Jude Law este Karenin (cel mai inspirat punct al întregului casting), relativ nou-apărutul Aaron (Taylor-)Johnson este Vronski, iar distribuția este completată de Kelly Macdonald (fără accentul ei nativ, din păcate), Emily Watson și Olivia Williams.

Nu eram prea încurajat înainte de a vedea filmul de ideea că Wright și Tom Stoppard au venit cu ideea de a se juca de-a teatrul, filmând aproape întregul film pe o scenă de teatru sau în spațiile aferente acesteia (culise, loje etc.) Însă încă din primele momente, s-a dovedit că această idee are și punctele ei forte. Pe de o parte, îi oferă lui Wright prilejul de a coregrafia secvențe de mulțime și planuri-secvență care înainte erau nelalocul lor în filmele sale mai „naturaliste”. Iar, pe de altă parte, accentuează una dintre ideile principale ale poveștii, care denunță teatralitatea obiceiurilor înaltei societăți rusești ale vremii și apetitul lor pentru spectacol și scandal.  Și mai trebuie spus că Wright face ceva relativ nou aici, undeva între fresca verosimilă à la Visconti și fantezia teatralizată à la Fellini sau Jarman.

Din păcate, abordarea pe care Wright și Stoppard o propun îndepărtează spectatorul de povestea atât de celebră a romanului. Dincolo de discursul social și satira înaltei societăți care acum este inutilă, ”Anna Karenina” nu sondează celelalte teme ale romanului și, deși există dialoguri despre dragoste, datorie, Dumnezeu etc., acestea nu fac decât să încetinească șuvoiul de imagini care se năpustește inițial asupra spectatorului. Și deși actorii își dau toată silința, este evident că interesul regizorului pentru a filma și a interpreta textul romanului este unul minim. Întrebarea care se pune nu este dacă stilul ales se potrivește romanului lui Tolstoi, ci dacă acesta din urmă avea nevoie de o asemenea punere în scenă. Cât despre Joe Wright, impresia pe care mi-a lăsat-o a fost că nu îi trebuia decât un titlu de roman clasic pentru a-și justifica un experiment pur estetic.

Hanna (SUA/UK/Germania, 2011)

Hanna

(SUA/UK/Germania, 2011)

Regia: Joe Wright

Cu: Saoirse Roman, Eric Bana, Cate Blanchett

Rating: 2/5

Am să încep spunând că filmul acesta are admiratorii săi, dar eu nu sunt unul dintre ei. Consider că ”Hanna” încearcă să fie prea multe lucruri în același timp și nu reușește să fie niciunul dintre acestea. Orice sclipire care ar fi putut să facă din el un film de acțiune de referință este înecat într-un poveste răsuflată, umplută cu personaje-stereotip, scene de acțiune mediocre și răsturnări de situație previzibile. Nefiind în totalitate nici basm modern (așa cum sugerează multiplele referiri la frații Grimm), nici coming-of-age story și nici un banal, dar distractiv euro-thriller cu un twist (dar fără Liam Neeson), ”Hanna” nu m-a lăsat nici entertained, nici thrilled, nici surprised, nici amused. Atât doar că nu m-a scos din sală înainte să se termine.

În centrul poveștii este o adolescentă (Roman), care este antrenată de tatăl ei (Eric Bana, care aici e cel mai australian spion rus ever) să devină un super-soldat undeva în nordul înzăpezit al Europei. Evident, în curând vine ziua în care cei mai răi spioni și agenți secreți (care, în cazul de față, includ un neverosimil parteneriat dintre un skin-head și un foarte efeminat proprietar de club de noapte berlinez) pornesc în vânătoare după Hanna, conduși de personajul lui Cate Blanchett, o șefă CIA obsesiv-compulsivă, singurul personaj care pare să fi fost complex în momentul concepției filmului, dar care este foarte slab explorat în ceea ce a ajuns propriu-zis pe ecrane.

Actorii nu sunt problema în acest film și nu e vina lor că personajele pe care le interpretează se conformează unor stereotipuri destul de răsuflate. Eric Bana, e drept, nu e în formă maximă, dar Saoirse Roman își confirmă versatilitatea și arată că o să vedem lucruri frumoase de la ea în viitor. Nu știu sigur ce a vrut să facă regizorul Joe Wright cu acest film. Filmele lui precedente au fost mai degrabă mediocre și fără prea multe riscuri (deși mi-au plăcut atât ”Atonement” cât și ”Pride & Prejudice”). Sunt vreo câteva scene foarte reușite, care sunt mai mult de suspans decât de acțiune, precum momentul în care Hanna se confruntă pentru prima dată cu electricitatea într-o „cameră de hotel” în Maroc. Dar, în rest, scenele sunt mai degrabă lungite și nu există mari diferențe în ceea ce privește montajul sau modul în care este filmată o secvență de flamenco în Spania și o confruntare între cei buni și cei răi. Știm însă că este un moment mai tensionat, pentru că pe coloana sonoră începe să se audă muzică techno. O decizie interesantă...