Camille Claudel 1915 (Franța, 2013)

Camille Claudel 1915

(Franța, 2013)

Regia: Bruno Dumont

Cu: Juliette Binoche, Jean-Luc Vincent

Rating: 4/5

Filmele lui Bruno Dumont sunt reci, rarefiate, atmosferice, lente, punând la încercare răbdarea și încrederea spectatorului, adesea existând însă promisiunea (și chiar înfăptuirea) unui miracol dincolo de realitatea mizerabilă care ni se prezintă. În cel mai recent film al său, ignorat la Festivalul de la Berlin de anul acest, Dumont se întoarce în urmă cu aproape un secol, filmând trei zile din viața sculptoriței Camille Claudel (Juliette Binoche). În acest moment, ea se găsește deja de doi ani internată într-un azil pentru persoane cu boli mintale, anexat unei mănăstiri. Speranțele ei pentru o eventuală externare stau în vizita pe care urmează să i-o facă fratele ei, Paul (Jean-Luc Vincent).

Între zidurile azilului de la Montdevergues, femeile sunt încurajate să simuleze o viață cotidiană și culturală similară cu cea din exterior. Astfel, ele au program de muzică, merg la slujbe, fac drumeții în păduri sau chiar interpretează o scenetă cu Don Juan. Nu contează că sunt incapabile să îndeplinească aceste activități și că cele mai multe dintre ele nici nu le înțeleg rostul și eventualele semnificații. Totul trebuie să se conformeze unei vieți „normale”. Ceea ce duce înspre secvențe absurde, pline de umor negru, precum cea în care o pacientă o binecuvântează pe Camille, executând cercuri ample în aer cu ambele mâini și repetând fără încetare Aliluia, aliluia, aliluia... Până și consulturile medicale nu ajung să își servească rostul, iar medicul bătrân pare senil și mult prea aclimatizat locului în care ar trebui să își practice meseria. În această lume, protagonista noastră este, în același timp, izolată și chinuită. Inițial, locul ei nu pare să fie aici (și mai mult că, în realitate, nu ar fi trebuit internată pentru 30 de ani într-un azil de nebuni), dar lipsa unui interlocutor și a unui tratament adecvat nu fac decât să îi accentueze delirul de persecuție (insistă să își pregătească singură mâncarea pentru a fi sigură cu nu este otrăvită, se pierde în discursuri lungi despre conspirația pe care Auguste Rodin a construit-o împotriva ei etc.) Chiar mai surprinzător (și mai tragic), este faptul că aceasta nu schițează niciun semn de revoltă împotriva a ceea ce i se întâmplă (poate relativ ușor să „evadeze”) și această lume pare să o fi înfrânt deja.

Intrarea în scenă a lui Paul Claudel are loc după aproximativ o oră de proiecție și prilejuiește un detour narativ destul de lung. Paul este un om foarte religios. Îl vedem mai întâi spunând o rugăciune la marginea drumului (privind înspre o biserică din apropiere). Apoi, în camera sa, îl vedem scriind în jurnal într-una dintre cele mai surprinzătoare secvențe ale scenei - este la bustul gol, iar în timp ce își așterne cuvintele pe hârtie într-o veritabilă fugă de idei, se oprește pentru a-și flexa și admira bicepșii, hrănindu-și „credința” oarbă, narcisistă. Iar, în a treia secvență dedicată lui, Paul urcă un deal în compania unui preot (reproducând un moment anterior în care Camille urcă un deal cu câteva călugărițe și alte ocupante ale azilului), ținându-i acestuia o predică despre propria „convertire” și cunoașterea de sine prin intermediul lui Dumnezeu. Cei doi frați sunt, apoi reuniți, într-o scenă care se joacă precum o veritabilă confruntare, al cărui „câștigător” este cunoscut de dinainte: Paul, cel al cărui delir mistic este foarte funcțional, putând ușor să se integreze în mediocritatea contemporanilor săi. Camille, pe de altă parte, având în plus handicapul de a fi femeie, nu mai are nicio șansă de a-și regăsi locul în lumea artelor.

Pentru mine, „Hadewijch” rămâne cel mai bun film al lui Dumont, dar „Camille Claudel 1915” este cel mai pesimist. Aici nu mai există miracole, nu mai există Dumnezeu (unul dintre nebuni întreabă, într-o voce scremută - Où est-il, le Bon Dieu?), iar speranțele eroinei sunt anihilate. Chiar dacă îl găsesc a fi un film dur, ermetic, nu îi lipsește acel sentiment mistic, transcendental cu care Dumont știe să-și înzestreze creațiile. Sentiment pe care îl regăsim în lungile prim-planuri cu Binoche (care face un rol excelent, de parcă mai era nevoie să o spun), în alegerea unor cadre din perspectiva personajelor care simulează privirea înspre orizont sau înspre cer, în repetarea în oglindă a unor imagini sau a unor decizii de mizanscenă. Decizia de a extrage dialogurile din scrisorile dintre Camille și Paul face cuvintele acestora să rezoneze într-un mod aparte (cel puțin cu spectatorul avizat) și adaugă un plus de pathos. „Camille Claudel 1915” este un film greu de apreciat și chiar greu de urmărit, dar fascinația pe care o poate provoca vine din faptul cum, în lumea închisă pe care o creează, Dumont construiește un conflict pe care nu intenționează să îl rezolve - cel al Omului abandonat de Divinitate, silit să trăiască în cea mai absurdă și perversă parodie a vieții de apoi.

La bataille de Solférino (Franța, 2013)

La bataille de Solférino

(Franța, 2013)

Regia: Justine Triet

Cu: Laetitia Dosch, Vincent Macaigne, Marc-Antoine Vaugeois, Virgil Vernier

Rating: 3.5/5

„Bătălia de la Solferino” (sau, mai corect, poate, „Bătălia de pe strada Solferino”) este un film de debut foarte interesant, o dramă-comedie familială cu un undercurrent politic destul de lucid. Povestea se derulează pe o perioadă de 24 de ore și poate fi împărțită în două bucăți, inegale ca durată și ca ton. Prima parte, care durează aproximativ 50-55 de minute, alternează între Laetitia - reporteriță detașată pe strada Solferino (unde este sediul Partidului Socialist), blocată de o mare de oameni care așteaptă victoria lui François Hollande, și încercările fostului său soț, Virgil, de a-și vedea cele două fete, lăsate în grija unui baby-sitter de ocazie, ageamiul Marc. Această parte a filmului este dinamică și reușește să îmbine secvențe de interior cu deplasări în viteză prin trafic și cu secvențe stil documentar, filmate chiar în ziua alegerilor, culminând cu câteva ciocniri între manifestanți și jandarmi. Partea a doua, care scoate politica din ecuație, este mult mai intimă și se petrece aproape în totalitate în apartamentul Laetitiei, unde aceasta, noul ei iubit, Vincent și avocatul de împrumut al acestuia din urma încearcă să rezolve situația.

Ultimele secvențe mi s-au părut lungite peste măsură și este ciudat că acest film a început să îmi placă mai puțin în momentul în care s-a repliat asupra celor două personaje principale și asupra problemelor lor de (fost) cuplu. Până atunci, regizoarea Justine Triet se descurcă de minune să acumuleze tensiune, să imprime un ritm alert, dinamic, care întreține o isterie care cuprinde, gradat, întreaga masă de oameni acumulată în strada Solferino și care atinge paroxismul în momentul anunțării rezultatului. Privind în urmă, putem trage multe concluzii în privința politicului din acest film, iar scăderea rapidă și semnificativă a lui Hollande în sonaje ar trebui să vă dea o impresie despre cât de mare este euforia suporterilor socialiști din acest film. 



În final, aș vrea să fac o mențiune specială în privința actorilor. Nu știu cât de mult din acest film este improvizat, dar probabil o mare parte din dialoguri, gesturi și chiar și câteva secvențe întregi au fost create pe loc. Naturalismul interpretărilor este accentuat de modul în care Triet filmează, dar și de faptul că actorii își păstrează numele reale (inclusiv cele de familie). Ultimul act este un showcase pentru aceștia, iar Dosch, Macaigne și Vernier profită din plin. Păcat doar că Triet pierde un pic ritmul și ratează un final care ar fi putut fi cu adevărat touchant.

Les rencontres d'après minuit (Franța, 2013)

Les rencontres d'après minuit

(Franța, 2013)

Regia: Yann Gonzalez

Cu: Kate Moran, Niels Schneider, Nicolas Maury, Eric Catona, Alain-Fabien Delon

Rating: 4/5

Zilele următoare le voi dedica filmelor văzute la Festivalul Filmului Francez, care anul acesta are loc simultan în șase orașe, cu o secțiune competițională pentru tineri regizori și o retrospectivă Claire Denis. Primul film despre care am să vorbesc - și cel mai éblouissant dintre cele de ieri - este acest „Les rencontres d'après minuit”, debutul în lung-metraj al lui Yann Gonzalez. Set-up-ul pare desprins dintr-un film de Bunuel: Ali și Matthias (Kate Moran și Niels Schenider), un cuplu bizar, însoțiți de un travestit pe post de servitoare, așteaptă în miez de noapte patru oaspeți pentru o mică orgie, fiecare identificat printr-un nume de cod - Curva, Armăsarul, Adolescentul și Vedeta. Camera în care se va petrece aproape întreaga acțiune a filmului este o încăpere cu pereți negri, decorată futurist, care include și un „tonomat emoțional”, capabil să citească în palmă starea de spirit a celui care cere o melodie și să redea muzica potrivită.

Ceea ce frapează încă din primele scene de dinainte de generic (un vis al protagonistei și apoi un quickie în trei în zăpadă) este atmosfera ireală, suprarealistă, desprinsă parcă dintr-un coșmar al lui Lynch sau Fellini, care este construită din toate detaliile pe care le vedem pe ecran, de la decoruri (imobilul-fantomă în care se găsește apartamentul lui Ali și Matthias) până la jocul actorilor. Ocazional, pentru a desluși ceva din trecutul personajelor, filmul evadează în secvențe cu adevărat fantastice și nu doar bizare, cum este povestea-ramă din care acestea se desprind. De exemplu, Armăsarul povestește cum a fost interogat de o comisară de poliție sovietică într-o cușcă, cu ajutorul unui bici; Vedeta își mărturisește trecutul incestuos printr-un film alb-negru; Curva își amintește un vis erotic, în care trece, à la Alice în Țara Minunilor, dintr-o cameră în alta, fiecare populată de bărbați goi, dar mascați, îmbătrânind după fiecare trecere; iar Ali și Matthias își dezvăluie trecutul, ei dovedindu-se a fi pe acest Pământ de sute de ani, undeva între viață și moarte - acesta este momentul cel mai frumos al filmului, care întărește imaginea vampirică a celor doi, dar ne și oferă o poveste de dragoste tragică, intensă, blestemată.

Cum se întâmplă adesea cu astfel de filme, regizorul nu evită imaginile sau dialogurile obscene. Cred că una sau două secvențe sunt un pic exagerate, dar alteori Gonzalez este destul de reținut. Orgia de la final, de exemplu, nu ne arată foarte multe, este destul de scurtă, dar cu toate acestea este una dintre cele mai erotice secvențe. Pe măsură ce trupurile actorilor se contopesc, se repetă cadre în care aceștia sunt așezați în aceleași poziții, dar în altă „ordine” (cine era la stânga ajunge în mijloc, cine era sus, jos etc.) Este ca și cum corpurile nu ar mai conta, fiecare trăind momentul prin intermediul celorlalți. Dincolo de dimensiunea erotică, încă de la început putem vedea în ce situație-limită se găsește cuplul format de Ali și Matthias. El suferă clar de depresie (este amorțit din punct de vedere emoțional, iar în vise vizitează lumea morților), iar ea este scindată de dragostea pe care i-o poartă lui Matthias și nevoia de a-și satisface dorințele sexuale în cadrul unor astfel de bacanale. Ei, de fapt, trăiesc ultima suflare a unei iubiri care a durat deja prea mult, dar din care nu găsesc un mod imediat de a ieși. Acceptarea sfârșitului vine târziu, aparent brusc, dar numai în momentul în care scena este pregătită pentru un nou început (cel puțin pentru Ali, singura care pare într-adevăr capabilă de a merge mai departe).

La nivelul distribuției, avem câteva alegeri interesante. Niels Schneider (pe care sigur vi-l amintiți din „Les amours imaginaires”) îl joacă pe nefericitul Matthias, cu un petec misterios peste ochiul stâng. Kate Moran are alura unei vedete din anii '70, iar accentul ei face ca ultima scenă să fie mult mai emoționantă. Adolescentul este jucat de Alain-Fabian Deloc - ghiciți fiul cui e? Dar probabil cea mai interesantă decizie de casting este Eric Cantona (ex-Manchester United) în rolul Armăsarului. Știam că mai joacă în filme din când în când, dar nu mă așteptam să-l văd vreodată în unele dintre ipostazele în care apare aici - și a fost genial! 

Pentru a treia oară anul acesta (după ”Ship of Theseus” la TIFF și ”Vanishing Waves” la Full Moon”), mă duc la un film în cadrul unui festival fără să știu aproape nimic despre el din avans și să fiu complet dat pe spate. Cu atât mai extraordinar este faptul că toate aceste filme sunt debuturi. „Les rencontres d'après minuit” este o dramă romantică deghizată în film fantastic, pe care Yann Gonzalez o negociază prin ruperi de ton surprinzătoare, imagini frapante și cu ajutorul unei coloane sonore electronice semnată de M83, formația fratelui său Anthony. Este de mirare că acest mix pe care Gonzalez ni-l oferă funcționează, dar pentru mine primul său film a fost ca o gură de aer proaspăt. 

Festivalul Filmului Francez - ”Tomboy” (preview!)

Ziua de vineri a Festivalului Filmului Francez 2011 va începe la ora 17 cu proiecția filmului ”Tomboy”, de Céline Sciamma (al doilea său lungmetraj), pe care vreau să îl recomand cu acestă ocazie. Prefer să nu spun despre ce este vorba, pentru că ”Tomboy” este genul de film pe care e bine să îl vezi fără să știi nimic despre el. Ajunge să spun că este un film cu și despre copii, care stă într-o serie de interpretări excelente oferite de câțiva foarte tineri actori.

Situat undeva între un film de frații Dardenne și „Rebel fără cauză” (cu cel puțin o trimitere la Antonioni), ”Tomboy” este un film destul de scurt, dar care știe ce vrea să transmită. Deși este filmat cu o oarecare distanțare, reușește să creeze un foarte intim portret psihologic al unui copil de 10 ani care cochetează cu o nouă identitate. E un film care necesită un pic de răbdare și, cel puțin în primul sfert de oră, un plus de concentrare din parte spectatorului, dar nu e niciun moment în care să pară greoi sau să piardă din ritm. Foarte bine filmat și atent construit, ”Tomboy” se delimitează un pic de tradiția filmelor europene asemănătoare care se bazează pe misterul creat în jurul personajului principal (precum „Le fils”, unele filme ale lui Michael Haneke și chiar câteva filme românești din „noul val”). În schimb, Sciamma ne dezvăluie surpriza destul de repede, iar suspansul domină restul filmului. ”Tomboy” e destul de bun și ocazia de a-l vedea nu ar trebui ratată!

Festivalul Filmului Francez - "My Little Princess"

Selecția de anul acesta a Festivalului Filmului Francez pare cea mai bună din ultima vreme. Filmele sunt actuale (mai multe dintre ele fiind proiectate la Cannes anul acesta), iar oferta este foarte diversă, de la filme de animație la filme politice. În prima zi a festivalului de la Cluj a rulat, printre altele, și primul film al Evei Ionesco, ”My Little Princess”, povestea cvasi-autobiografică despre copilăria alături de mama sa, fotografa Irina Popesco, transformată aici în Hanna Giurgiu, în interpretarea lui Isabelle Huppert. 

Filmul relatează episodic, sacadat, relația tensionată dintre mamă și fiică. Prima, cu ambiții de fotografă, obsedată de moarte și sexualitate, a doua, modelul ei inocent, convinsă să pozeze în ipostaze care, sincer, sunt la marginea pornografiei. Filmul nu este foarte bun, dar are momentele sale. Principala problemă sunt cele două actrițe (Huppert și Anamaria Vartolomei), care sunt foarte talentate, dar sunt lăsate cam de capul lor. Așa că avem o serie de manifestări histrionice, gesticulări și înjurături care obosesc de la o vreme. Fondul sonor este bogat, dar nu este un tot unitar (din punct de vedere muzical). Iar numărul impresionant de costume, decoruri și stilul liber de povestire au efectul advers al unor gafe de montaj destul de supărătoare (de exemplu, bretele de pe umerii fetei au tendința să cadă și apoi să se ridice singuri). Pe de altă parte, filmul nu arată deloc rău. Deși este filmat în puține locații și decorurile nu sunt foarte ofertante (cu excepția „atelierului” mamei), lumina este foarte bine folosită și, alături de narațiunea destul de laxă, dă filmului o aură onirică. Percepem ”My Little Princess” ca pe un vis, ca pe o fantezie à la Lewis Carroll, care este citat - printre alții - în film.