Camille Claudel 1915 (Franța, 2013)

Camille Claudel 1915

(Franța, 2013)

Regia: Bruno Dumont

Cu: Juliette Binoche, Jean-Luc Vincent

Rating: 4/5

Filmele lui Bruno Dumont sunt reci, rarefiate, atmosferice, lente, punând la încercare răbdarea și încrederea spectatorului, adesea existând însă promisiunea (și chiar înfăptuirea) unui miracol dincolo de realitatea mizerabilă care ni se prezintă. În cel mai recent film al său, ignorat la Festivalul de la Berlin de anul acest, Dumont se întoarce în urmă cu aproape un secol, filmând trei zile din viața sculptoriței Camille Claudel (Juliette Binoche). În acest moment, ea se găsește deja de doi ani internată într-un azil pentru persoane cu boli mintale, anexat unei mănăstiri. Speranțele ei pentru o eventuală externare stau în vizita pe care urmează să i-o facă fratele ei, Paul (Jean-Luc Vincent).

Între zidurile azilului de la Montdevergues, femeile sunt încurajate să simuleze o viață cotidiană și culturală similară cu cea din exterior. Astfel, ele au program de muzică, merg la slujbe, fac drumeții în păduri sau chiar interpretează o scenetă cu Don Juan. Nu contează că sunt incapabile să îndeplinească aceste activități și că cele mai multe dintre ele nici nu le înțeleg rostul și eventualele semnificații. Totul trebuie să se conformeze unei vieți „normale”. Ceea ce duce înspre secvențe absurde, pline de umor negru, precum cea în care o pacientă o binecuvântează pe Camille, executând cercuri ample în aer cu ambele mâini și repetând fără încetare Aliluia, aliluia, aliluia... Până și consulturile medicale nu ajung să își servească rostul, iar medicul bătrân pare senil și mult prea aclimatizat locului în care ar trebui să își practice meseria. În această lume, protagonista noastră este, în același timp, izolată și chinuită. Inițial, locul ei nu pare să fie aici (și mai mult că, în realitate, nu ar fi trebuit internată pentru 30 de ani într-un azil de nebuni), dar lipsa unui interlocutor și a unui tratament adecvat nu fac decât să îi accentueze delirul de persecuție (insistă să își pregătească singură mâncarea pentru a fi sigură cu nu este otrăvită, se pierde în discursuri lungi despre conspirația pe care Auguste Rodin a construit-o împotriva ei etc.) Chiar mai surprinzător (și mai tragic), este faptul că aceasta nu schițează niciun semn de revoltă împotriva a ceea ce i se întâmplă (poate relativ ușor să „evadeze”) și această lume pare să o fi înfrânt deja.

Intrarea în scenă a lui Paul Claudel are loc după aproximativ o oră de proiecție și prilejuiește un detour narativ destul de lung. Paul este un om foarte religios. Îl vedem mai întâi spunând o rugăciune la marginea drumului (privind înspre o biserică din apropiere). Apoi, în camera sa, îl vedem scriind în jurnal într-una dintre cele mai surprinzătoare secvențe ale scenei - este la bustul gol, iar în timp ce își așterne cuvintele pe hârtie într-o veritabilă fugă de idei, se oprește pentru a-și flexa și admira bicepșii, hrănindu-și „credința” oarbă, narcisistă. Iar, în a treia secvență dedicată lui, Paul urcă un deal în compania unui preot (reproducând un moment anterior în care Camille urcă un deal cu câteva călugărițe și alte ocupante ale azilului), ținându-i acestuia o predică despre propria „convertire” și cunoașterea de sine prin intermediul lui Dumnezeu. Cei doi frați sunt, apoi reuniți, într-o scenă care se joacă precum o veritabilă confruntare, al cărui „câștigător” este cunoscut de dinainte: Paul, cel al cărui delir mistic este foarte funcțional, putând ușor să se integreze în mediocritatea contemporanilor săi. Camille, pe de altă parte, având în plus handicapul de a fi femeie, nu mai are nicio șansă de a-și regăsi locul în lumea artelor.

Pentru mine, „Hadewijch” rămâne cel mai bun film al lui Dumont, dar „Camille Claudel 1915” este cel mai pesimist. Aici nu mai există miracole, nu mai există Dumnezeu (unul dintre nebuni întreabă, într-o voce scremută - Où est-il, le Bon Dieu?), iar speranțele eroinei sunt anihilate. Chiar dacă îl găsesc a fi un film dur, ermetic, nu îi lipsește acel sentiment mistic, transcendental cu care Dumont știe să-și înzestreze creațiile. Sentiment pe care îl regăsim în lungile prim-planuri cu Binoche (care face un rol excelent, de parcă mai era nevoie să o spun), în alegerea unor cadre din perspectiva personajelor care simulează privirea înspre orizont sau înspre cer, în repetarea în oglindă a unor imagini sau a unor decizii de mizanscenă. Decizia de a extrage dialogurile din scrisorile dintre Camille și Paul face cuvintele acestora să rezoneze într-un mod aparte (cel puțin cu spectatorul avizat) și adaugă un plus de pathos. „Camille Claudel 1915” este un film greu de apreciat și chiar greu de urmărit, dar fascinația pe care o poate provoca vine din faptul cum, în lumea închisă pe care o creează, Dumont construiește un conflict pe care nu intenționează să îl rezolve - cel al Omului abandonat de Divinitate, silit să trăiască în cea mai absurdă și perversă parodie a vieții de apoi.

Cosmopolis (Franța/Canada/Portugalia/Italia, 2012)

Cosmopolis

(Franța/Canada/Portugalia/Italia, 2012)

Regia și Scenariu: David Cronenberg

Cu: Robert Pattinson, Sarah Gadon, Paul Giamatti, Kevin Durand, Juliette Binoche, Samantha Morton

Rating: 4/5

În ultimele două decenii ale secolului al XX-lea, filmele lui Cronenberg ne avertizau despre iminenta fuziune dintre corpul uman și tehnologie. ”Cosmopolis” se petrece deja în epoca de după ce acest mariaj nesănătos s-a consumat. Personajul său principal, Eric Packer (Pattinson), este un computer rece, distant, un tânăr cybercapitalist care încearcă să decidă viitorul lumii de la pupitrul său de comandă din interiorul unei anonime limuzine albe. Consensul criticilor în fața acestui film este că autorul său dovedește o înaltă măiestrie tehnică, dar că tonul distant împiedică spectatorul să relaționeze cu personajul principal. Nu doar că nu cred că aceasta ar fi o problemă, dar nici nu cred că este adevărat. Încă din primele cadre, Pattinson emană un amestec straniu de fascinație și repulsie, pentru că până la sfârșit acestea să fie înlocuite de un și mai straniu sentiment de milă.

”Cosmopolis” a fost deja comparat foarte mult cu ”Crash”, celălalt film în care mașinile erau puse în slujba fantasmelor realizatorului canadian. Protagoniștii acelui film erau atât de dezumanizați încât participarea la accidente rutiere era singurul mod în care puteau simți că trăiesc. Și la Eric Packer există această căutare a experiențelor extreme (care culmină cu secvența în care acesta își trage un glonț prin palmă), dar pentru mine călătoria sa de o zi nu are doar o semnificație senzorială, ci și una spirituală. Tunsoarea pe care o vrea trebuie să fie opera unui anume om, un bătrân frizer evreu din cartierul în care Packer a copilărit, care îi tăia parul și tatălui său. Deja avem un sens în plus al periplului său, dar lucrurile devin ceva mai complicate în episodul de încheiere al filmului, în care Packer - după ce își abandonează limuzina - se întâlnește cu omul care vrea să îl asasineze. Acesta, interpretat de Paul Giamatti, îl primește cu capul acoperit de un prosop (imagine care ne face să ne gândim la un rabin, de unde sensurile se multiplică) și reprezintă cealaltă parte a capitalismului: nu tinerețea acoperită de succes, ci un middle-aged obosit, nevrotic, răzbunător. Amândoi, Pattinson și Giamatti, vor să se autodistrugă și să ia cu ei întreaga lume pe care au creat-o. 

Pentru Cronenberg, transpunerea pe peliculă a romanului lui Don DeLillo a pus două provocări: dialogurile dense și spațiul închis din limuzina lui Packer care este principalul decor al filmului. Referitor la prima dintre ele, actorii se descurcă destul de bine, tonul monoton cu care aceștia își rostesc replicile imprimând filmului ritmul necesar, însă acesta nu este foarte diferit de cel cu care se „mișcă” alte filme ale lui Cronenberg (”Crash” în special). Cât despre limuzină, sub privirea obiectivelor lui Cronenberg, aceasta pare să își schimbe dimensiunile și se pliază pe personalitatea vizitatorilor lui Packer. Regizorul pare să construiască spațiul interior al limuzinei dintr-o mare varietate de unghiuri și prin cadraje surprinzătoare, folosind aproape în exces efectul picture in picture de fiecare dată când îl vedem pe Pattinson privind ce se întâmplă afară prin geamurile mașinii sau în multiplele ecrane ascunse în jurul său.

Înțeleg de ce ”Cosmopolis” nu a fost așa de bine primit pe cât ar merita. Este în film lent, cerebral, care testează răbdarea și urechea spectatorului. Mai mult de atât, are o problemă adevărată și anume un final ratat, care nu este nici un deznodământ propriu-zis, nici o confruntare explozivă dintre doi antagoniști, ci un anti-climax vorbăreț (chiar dacă nu chiar foarte teatral). Totuși, miezul acestui film este un portret fără milă al vremurilor în care trăim. Nu este vorba numai de imaginea celor de pe Wall Street față în față cu protestatarii, ci și de apatia cu care Eric Packer își trăiește aproape fiecare clipă. Și totuși, fiecare cadru filmat de Cronenberg pentru acest film - la fel ca și pentru precedendul său film (”A Dangerous Method”), de altfel - este plin de intensitate, ca și cum dincolo de suprafața ecranului există o revoltă mocnită care stă să izbucnească.