La bataille de Solférino (Franța, 2013)

La bataille de Solférino

(Franța, 2013)

Regia: Justine Triet

Cu: Laetitia Dosch, Vincent Macaigne, Marc-Antoine Vaugeois, Virgil Vernier

Rating: 3.5/5

„Bătălia de la Solferino” (sau, mai corect, poate, „Bătălia de pe strada Solferino”) este un film de debut foarte interesant, o dramă-comedie familială cu un undercurrent politic destul de lucid. Povestea se derulează pe o perioadă de 24 de ore și poate fi împărțită în două bucăți, inegale ca durată și ca ton. Prima parte, care durează aproximativ 50-55 de minute, alternează între Laetitia - reporteriță detașată pe strada Solferino (unde este sediul Partidului Socialist), blocată de o mare de oameni care așteaptă victoria lui François Hollande, și încercările fostului său soț, Virgil, de a-și vedea cele două fete, lăsate în grija unui baby-sitter de ocazie, ageamiul Marc. Această parte a filmului este dinamică și reușește să îmbine secvențe de interior cu deplasări în viteză prin trafic și cu secvențe stil documentar, filmate chiar în ziua alegerilor, culminând cu câteva ciocniri între manifestanți și jandarmi. Partea a doua, care scoate politica din ecuație, este mult mai intimă și se petrece aproape în totalitate în apartamentul Laetitiei, unde aceasta, noul ei iubit, Vincent și avocatul de împrumut al acestuia din urma încearcă să rezolve situația.

Ultimele secvențe mi s-au părut lungite peste măsură și este ciudat că acest film a început să îmi placă mai puțin în momentul în care s-a repliat asupra celor două personaje principale și asupra problemelor lor de (fost) cuplu. Până atunci, regizoarea Justine Triet se descurcă de minune să acumuleze tensiune, să imprime un ritm alert, dinamic, care întreține o isterie care cuprinde, gradat, întreaga masă de oameni acumulată în strada Solferino și care atinge paroxismul în momentul anunțării rezultatului. Privind în urmă, putem trage multe concluzii în privința politicului din acest film, iar scăderea rapidă și semnificativă a lui Hollande în sonaje ar trebui să vă dea o impresie despre cât de mare este euforia suporterilor socialiști din acest film. 



În final, aș vrea să fac o mențiune specială în privința actorilor. Nu știu cât de mult din acest film este improvizat, dar probabil o mare parte din dialoguri, gesturi și chiar și câteva secvențe întregi au fost create pe loc. Naturalismul interpretărilor este accentuat de modul în care Triet filmează, dar și de faptul că actorii își păstrează numele reale (inclusiv cele de familie). Ultimul act este un showcase pentru aceștia, iar Dosch, Macaigne și Vernier profită din plin. Păcat doar că Triet pierde un pic ritmul și ratează un final care ar fi putut fi cu adevărat touchant.