Showing posts with label Brad Pitt. Show all posts
Showing posts with label Brad Pitt. Show all posts

Saturday, January 4, 2014

12 Years a Slave (SUA/UK, 2013)

12 Years a Slave
(SUA/UK, 2013)


Regia: Steve McQueen
Cu: Chiwetel Ejiofor, Michael Fassbender, Lupita Nyong'o, Sarah Paulson, Benedict Cumberbatch, Paul Giamatti, Brad Pitt, Paul Dano

Rating: 3/5

Povestea americanului Samuel Northup, după a cărui memorii este adaptat scenariul lui ”12 Years a Slave”, era probabil povestea multor afro-americani „liberi” în America secolului al XIX-lea și una care a fost prea rar spusă (cel puțin în cultura mainstream). Ignorându-se faptul că aveau documente care să ateste că nu sunt sclavi, oameni precum Samuel erau efectiv răpiți și trimiși spre vânzare către proprietarii de plantații din Sud, cu slabe speranțe de a ieși vreodată din robie. La punerea în scenă pe marele ecran a acestei povești s-a înhămat regizorul scoțian (dar de culoare) Steve McQueen (Hunger, Shame), alături de un interpret până acum ușor marginalizat, Chiwetel Ejiofor, și o întreagă armată de star-uri și character actors albi -Fassbendeer, Cumberbatch, Pitt, Giamatti, Dano etc. 


Cel mai bun lucru care se poate spune despre ”12 Years a Slave” este că arată senzațional. Este cineva greu de descris care face ca Sudul american să furnizeze imagini de o frumusețe ieșită din comun, indiferent cât de detestabile sunt evenimentele filmate. Iar DOP-ul Sean Bobbit profită din plin de peisajele naturale parcă tot timpul înverzite, de spațiile largi deschise ale plantațiilor și de arhitectura și costumele epocii (probabil că scenografii, location managerii și costumierii merită și ei câteva cuvinte de laudă aici). În plus, cum îi stă în obișnuință lui McQueen, nu lipsesc cadrele „lungite”, care insistă asupra unei acțiuni sau unui personaj. Cea mai citată este, deja, scena în care Solomon atârnă într-un ștreag în așteptarea Stăpânului care să îl salveze. Dar mai eficientă mi se pare imaginea în care Solomon privește parcă absent în depărtare, după ce unul dintre albii mai răsăriți la minte (și interpretat de unul dintre producătorii filmului, Mr. Angelina Jolie) îi promite că va lua demersuri pentru a-i asigura eliberarea. Și, bineînțeles, pe ici-colo apar și câteva ilustrări vizuale „artistice” de efect, precum imaginea scrisorii pe care Solomon o arde pentru a nu fi descoperit, și care se preface în scrum, iar apoi dispare de tot în întunericul nopții.


Cel mai rău lucru care se poate spune despre film este că nu simți cei 12 ani din titlu. Mai degrabă, par să fi trecut doar vreo trei-patru anotimpuri (și acelea toate veri) pe diferite plantații (în funcție de cum Solomon este vândut sau închiriat diverșilor Stăpâni). Dacă ar fi să fac o comparație injustă, „Django Unchained” mi s-a părut mult mai eficient în a arăta (fie și prin mijloace... metaforice) cruzimea cu care erau tratați negrii în acea vreme. Nu că Steve McQueen s-ar da înapoi de a filma biciuiri, abuzuri și umilințe, care nu sunt niciodată nici cu adevărat deranjante, nici 100% integrate poveștii și arareori conving. Secvența cea mai problematică este cea în care Solomon este obligat de stăpânul Epps (Fassbender) să o biciuiască pe sclava și uneori amanta cu forța a acestuia din urmă, Patsey (Lupita Nyong'o, break-out star) - dincolo de inutilitatea acestei porunci (cel însărcinat cu biciuirea sclavilor este chiar acolo), din punct de vedere moral momentul este destul de ambiguu, scena părând să existe doar ca să îl umilească și să îl pună într-o poziție cât mai servilă pe protagonistul nostru. Nu ajută nici jocul lui Fassbender, lăudat de mulți din motive pe care le înțeleg, dar pentru mine interpretarea lui nu este perfect calibrată, tonul variind mult de la o scenă la alta. Calvin Candie, he ain't! Amon Goeth, most definitely not! 


Per ansamblu, nu am avut impresia că realizatorii își doresc să exploreze subiectul în profunzime. Abordarea lor, dincolo de bunele intenții, este totuși simplistă, dar pe gustul publicului larg și aducătoare de Oscar-uri. Nu este fără momente reușite, Ejiofor este extraordinar și - evident - nu este un dezastru total, dar de ce nu mi-a plăcut mie foarte mult este mai greu de explicat. Cred că răspunsul este undeva între muzica lui Hans Zimmer (mult prea enervantă în prima oră de proiecție), între estetica de miniserie HBO și linia narativă mult prea clară și plină de morale pe care filmul se înscrie încă din prolog. Sper ca Steve McQueen să nu continue să mă dezamăgească pe viitor, dar tot ce era fascinant și „nou” în Hunger a lipsit în ultimele sale două lungmetraje. Shame...

Wednesday, December 14, 2011

Moneyball (SUA, 2011)

Moneyball
(SUA, 2011)


Regia: Bennett Miller
Cu: Brad Pitt, Jonah Hill, Philip Seymour Hoffman, Robin Wright

Rating: 3/5

Nu a fost un an deloc rău pentru Brad Pitt. După excelenta prestație din ”The Tree of Life” (unul dintre cele mai bune roluri ale sale), biletul pentru Oscar pare să îi fi sosit odată cu ”Moneyball”, în care îl interpretează pe Billy Beane, manager al echipei de baseball Oakland Athletics și unul dintre inovatorii jocului. Întregul film gravitează în jurul lui Brad Pitt, care arată ca un Robert Redford „reîncarnat”, întinerit, într-o interpretare reținută, subtilă. Billy Beane-ul din acest film este un personaj trist, care are însă tot timpul un zâmbet de oferit celorlați. Este, în același timp, un loser etern, dar și marele câștigător, cel care - ni se spune în film - a schimbat jocul de baseball. 


Regizat de Bennett Miller (”Capote”), bazat pe un scenariu de Steven Zaillian și Aaron Sorkin și filmat de Wally Pfister, ”Moneyball” nu putea să iasă decât un film bine făcut, solid, calculat. Din păcate, nu este mai mult decât atât. Cu o durată de peste două ore, filmul este monoton, dar reușește cumva să mențină un ritm susținut și astfel nu devine plictisitor. Nu există o gradare prea bună și finalul vine destul de brusc. Înainte de a apărea, filmul începea să fie comparat cu ”The Social Network” (din varii motive). Acum, această comparație pare să aducă un deserviciu ambelor filme. Lui ”Moneyball” îi lipsește un regizor cu personalitate și nu se remarcă decât prin rolul făcut de Brad Pitt. Dar merită menționat și Jonah Hill în rolul „ajutorului” lui Billy Beane, un statistician care folosește matematica pentru a evalua jucătorii de baseball, evitând bias-ul antrenorilor și impresarilor. Pentru Hill, acesta cred că este singurul său rol serios și se descurcă destul de bine. 

Thursday, November 24, 2011

The Tree of Life (SUA, 2011)

The Tree of Life
(SUA, 2011)


Regia: Terrence Malick
Cu: Bead Pitt, Sean Penn, Jessica Chastain, Hunter McCracken

Rating: 4.5/5

Un rezumat al filmului-puzzle al anului este mai ușor de făcut decât pare. În primele 20 de minute, halucinante, îi vedem pe Brad Pitt și Jessica Chastain ca un cuplu îmbătrânit care află că unul dintre fiul lor a murit și pe Sean Penn în rolul fiului lor cel mare, care rătăcește pierdut în lumea modernă Urmează alte aproximativ 20 de minute de efecte speciale (care se înscriu în continuarea celor din ”2001” și ”The Fountain”), o extraordinară Geneză, ceva care cu siguranță nu s-a mai văzut până acum. După aceea, filmul se încadrează într-un narativ relativ straightforward, însoțit de obișnuitele voice-over-uri șoptite: suntem în Waco, în anii '50, Brad Pitt și Jessica Chastain își cresc cei trei băieți, iar fiul cel mare trece printr-o criză existențială și spirituală. În final, vom avea și o Apocalipsă, iar filmul se va întoarce înspre tonul ambiguu de la început.


”The Tree of Life” a fost îndelung comparat cu ”2001”, dar în afară de colaborarea cu Douglas Trumbull pentru efecte speciale și ambiția nemăsurată a ambilor regizori, cele două filme pornesc în direcții diferite. Cu cât ”2001” pornește mai departe în spațiu în căutarea adevărurilor despre omenire, cu atât ”The Tree of Life” pătrunde mai adânc în sinea interioară a personajelor sale. Pentru Malick, povestea lor este, în același timp, nesemnificativă la scară universală și esențială pentru ca acest Univers să existe. Mai mult ca sigur, există o componentă autobiografică în acest film, iar dincolo de cugetările filosofice, citatele șoptite și căutarea unui Dumnezeu - care există în toate celelalte patru filme ale regizorului - pentru mine ”The Tree of Life” a fost prima dată când am simțit că mi s-a revelat ceva din adevăratul Malick. Mă bucur că a început să facă filme mai frecvent în ultima vreme și de-abia aștept să văd fiecare dintre cele patru (!) proiecte la care lucrează în acest moment. 


În final, vreau să revin un pic la comparație cu ”2001”. Cred că aceasta aduce un deserviciu ambelor filme. Singurul lucru pe care vreau să îl spun este că la ”The Tree of Life” percep o anumită ezitare în execuție, care nu există în filmul lui Kubrick (și nici în „Oglinda” lui Tarkovski, cu care, de asemenea, a fost comparat). Ordinea anumitor secvențe pare aleatoare și sunt foarte curios ce alte versiuni ale filmului au existat la montaj. Acestea fiind zise, ”The Tree of Life” este un film de două ore și jumătate care nu m-a plictisit niciun minut, plin de invenții vizuale și imagini extraordinare. Este ceea ce se numește o capodoperă imperfectă și probabil cel mai bun film al lui Malick (deși lupta la vârf e acerbă).

Wednesday, December 22, 2010

Megamind (SUA, 2010)

Megamind
(SUA, 2010)


Regia: Tom McGrath
Voci: Will Ferrell, Tina Fey, Jonah Hill, Brad Pitt

Rating: 3.5/5

Metroman și Megamind sunt amândoi de pe câte o altă planetă. Sosiți pe Pământ, unul (Metroman) devine supor-erou, celălalt (Megamind), în lipsă de altceva, devine super-villain. După sute de confruntări, Megamind reușește să îl distrugă pe Metroman și să ”cucerească” orașul acestuia, Metro City. Dar problemele încep doar acum, pentru că, în lipsa unui adversar, Megamind nu își mai găsește rostul în viață. Așa că se hotărăște să creeze el un super-erou cu care să se lupte, idee care probabil nu este foarte bună...


Nu am avut așteptări foarte mari de la acest ”Megamind”, cu atât mai mult cu cât ”Despicable Me” îmi este destul de proaspăt în memorie. Dar am fost plăcut surprins. Este amuzant, oferă o perspectivă interesantă a  unei povești pe care am mai auzit-o, iar animația este foarte bună. 3D-ul, în special, funcționează în scenele de mulțime și în secvențele de zbor, chiar dacă este inutil în cea mai mare parte a timpului (inclusiv în scenele de acțiune). Sigur, ”Megamind” este destul de previzibil și mai degrabă aderă la clișee genului, decât să fie o deconstrucție a acestuia (deconstrucția a fost ”The Incredibles”), dar nu este un film care dezamăgește. Poate cu un pic mai mult lucru la scenariu și un pic mai puțină grijă pentru ceea ce Megamind denumește ”prezentare” (razzle-dazzle, efecte care iau ochiul, AC/DC pe soundtrack), ultimul film al celor de la Dreamworks s-ar fi putut apropia mai tare de cele mai reușite animații ale acestui an, ”How To Train Your Dragon” și ”Toy Story 3”.