Cosmopolis (Franța/Canada/Portugalia/Italia, 2012)

Cosmopolis

(Franța/Canada/Portugalia/Italia, 2012)

Regia și Scenariu: David Cronenberg

Cu: Robert Pattinson, Sarah Gadon, Paul Giamatti, Kevin Durand, Juliette Binoche, Samantha Morton

Rating: 4/5

În ultimele două decenii ale secolului al XX-lea, filmele lui Cronenberg ne avertizau despre iminenta fuziune dintre corpul uman și tehnologie. ”Cosmopolis” se petrece deja în epoca de după ce acest mariaj nesănătos s-a consumat. Personajul său principal, Eric Packer (Pattinson), este un computer rece, distant, un tânăr cybercapitalist care încearcă să decidă viitorul lumii de la pupitrul său de comandă din interiorul unei anonime limuzine albe. Consensul criticilor în fața acestui film este că autorul său dovedește o înaltă măiestrie tehnică, dar că tonul distant împiedică spectatorul să relaționeze cu personajul principal. Nu doar că nu cred că aceasta ar fi o problemă, dar nici nu cred că este adevărat. Încă din primele cadre, Pattinson emană un amestec straniu de fascinație și repulsie, pentru că până la sfârșit acestea să fie înlocuite de un și mai straniu sentiment de milă.

”Cosmopolis” a fost deja comparat foarte mult cu ”Crash”, celălalt film în care mașinile erau puse în slujba fantasmelor realizatorului canadian. Protagoniștii acelui film erau atât de dezumanizați încât participarea la accidente rutiere era singurul mod în care puteau simți că trăiesc. Și la Eric Packer există această căutare a experiențelor extreme (care culmină cu secvența în care acesta își trage un glonț prin palmă), dar pentru mine călătoria sa de o zi nu are doar o semnificație senzorială, ci și una spirituală. Tunsoarea pe care o vrea trebuie să fie opera unui anume om, un bătrân frizer evreu din cartierul în care Packer a copilărit, care îi tăia parul și tatălui său. Deja avem un sens în plus al periplului său, dar lucrurile devin ceva mai complicate în episodul de încheiere al filmului, în care Packer - după ce își abandonează limuzina - se întâlnește cu omul care vrea să îl asasineze. Acesta, interpretat de Paul Giamatti, îl primește cu capul acoperit de un prosop (imagine care ne face să ne gândim la un rabin, de unde sensurile se multiplică) și reprezintă cealaltă parte a capitalismului: nu tinerețea acoperită de succes, ci un middle-aged obosit, nevrotic, răzbunător. Amândoi, Pattinson și Giamatti, vor să se autodistrugă și să ia cu ei întreaga lume pe care au creat-o. 

Pentru Cronenberg, transpunerea pe peliculă a romanului lui Don DeLillo a pus două provocări: dialogurile dense și spațiul închis din limuzina lui Packer care este principalul decor al filmului. Referitor la prima dintre ele, actorii se descurcă destul de bine, tonul monoton cu care aceștia își rostesc replicile imprimând filmului ritmul necesar, însă acesta nu este foarte diferit de cel cu care se „mișcă” alte filme ale lui Cronenberg (”Crash” în special). Cât despre limuzină, sub privirea obiectivelor lui Cronenberg, aceasta pare să își schimbe dimensiunile și se pliază pe personalitatea vizitatorilor lui Packer. Regizorul pare să construiască spațiul interior al limuzinei dintr-o mare varietate de unghiuri și prin cadraje surprinzătoare, folosind aproape în exces efectul picture in picture de fiecare dată când îl vedem pe Pattinson privind ce se întâmplă afară prin geamurile mașinii sau în multiplele ecrane ascunse în jurul său.

Înțeleg de ce ”Cosmopolis” nu a fost așa de bine primit pe cât ar merita. Este în film lent, cerebral, care testează răbdarea și urechea spectatorului. Mai mult de atât, are o problemă adevărată și anume un final ratat, care nu este nici un deznodământ propriu-zis, nici o confruntare explozivă dintre doi antagoniști, ci un anti-climax vorbăreț (chiar dacă nu chiar foarte teatral). Totuși, miezul acestui film este un portret fără milă al vremurilor în care trăim. Nu este vorba numai de imaginea celor de pe Wall Street față în față cu protestatarii, ci și de apatia cu care Eric Packer își trăiește aproape fiecare clipă. Și totuși, fiecare cadru filmat de Cronenberg pentru acest film - la fel ca și pentru precedendul său film (”A Dangerous Method”), de altfel - este plin de intensitate, ca și cum dincolo de suprafața ecranului există o revoltă mocnită care stă să izbucnească.