Passion (Germania/Franța, 2012)

Passion

(Germania/Franța, 2012)

Regia: Brian De Palma

Cu: Noomi Rapace, Rachel McAdams, Karoline Herfurth, Paul Anderson, Rainer Bock

Rating: 4/5

Acest post este un pic cam întârziat, dar este necesar, fiind vorba despre unul dintre cele mai bune filme care au ajuns pe ecrane anul acesta. Ceea ce mă bucură și mă surprinde oarecum, pentru că nu rezonez întotdeauna pe aceeași frecvență cu Brian De Palma. Dacă ultimele sale două decenii au fost dificile (atât pentru el, cât și pentru spectatorii săi, fie ei fani sau doar vizitatori ocazionali), ”Passion” demonstrează capacitatea sa de a electriza din când în când ecranul cinematografic, cum niciun alt realizator nu o știe face. Intriga este construită din aceleași elemente pe care De Palma le variază în filmele sale de 40 de ani, dar merită menționată multitudinea de roluri feminine: doar trei actrițe (care fac printre cele mai bune roluri din carieră) - Rachel McAdams, Noomi Rapace și surprinzătoarea Karoline Herfurth, dar o dinamică complexă între acestea - personalități volatile și maleabile, dubluri, deghizaje etc. În acest joc, cele două personaje masculine importante (escrocul Dirk și tristul polițist Bach) par simple caricaturi patetice ale unor tipuri de personaje pe care De Palma le-a cultivat în ”Blow Out” sau ”Body Double” - și probabil că aceasta a și fost intenția.

Focusul este în principal orientat asupra personajului lui Noomi Rapace, fosta fată cu dragonul tatuat, care a evoluat muuuult de atunci. Inițial, povestea ei pare mai degrabă o comedie cu câteva elemente de thriller corporatist, în care Rapace și șefa McAdams ba se împung una pe cealaltă, ba mai flirtează un pic, ba își mai pregătesc o răzbunare una cealaltă. Evident, gluma devine serioasă de la un punct, iar la jumătatea filmului își fac apariția încadraturile marca De Palma, cu o înșiruire de dutch angles bine plasate, jaluzele neo-noir și un look din ce în ce mai monocrom. Acul al doilea culmină cu un splendid split-screen, în care pe de o parte avem o reprezentație de balet cu „După-amiaza unui faun”, în care dansatorii privesc direct în ochii spectatorului, în timp ce pe partea cealaltă avem o crimă din punctul de vedere al asasinului. Secvența este deschisă de un un close-up cu unul dintre ochii lui Noomi Rapace, rămânând ambiguu care dintre cele două jumătăți de ecran este văzută de ea. Pe această incertitudine se bazează ultimul act al filmului, care se desfășoară ca o serie de coșmaruri, încât la final nu mai putem ști ce a fost realitate sau ce s-a întâmplat doar în capul personajului principal.

”Passion” este un film despre o luptă de putere care se dă (inițial) între doi femei. Una dintre ele vrea să o posede și să se folosească de cealaltă, care este împinsă la disperare de tacticile manipulatoare, voyeuriste ale primei. Finalul filmului este o manifestare a unui psihic profund alterat și intens paranoic, care nu mai poate decela între realitate, imaginație și fantasmă, chiar dacă persoana în cauză pare să fi comis crima perfectă. Mi-aș dori să îl pun pe ”Passion” în top 10-ul de final al lui 2013, dar având în vedere filmele bune care au avut premiera în jurul Oscar-urilor și a unei toamne care se anunță cel puțin promițătoare, nu sunt convins că va prinde o poziție. Vroiam oricum să vă asigur că este unul dintre filmele mele preferate ale anului. Și vă las nu cu un trailer, cum mai fac din când în când, ci cu o mostră de soundtrack marca Pino Donaggio. Enjoy!

Midnight in Paris (SUA/Spania, 2011)

Midnight in Paris

(SUA/Spania, 2011)

Regia: Woody Allen

Cu: Owen Wilson, Marion Cotillard, Rachel McAdams

Rating: 3.5/5

Problema cu Woody Allen este că fiecare nou film este fie „cel mai prost film al său”, fie „o revenire în formă”. În ultimii ani, primul lucru s-a spus despre ”Scoop”, ”Whatever Works” și ”You Will Meet a Tall Dark Stranger”, iar al doilea despre ”Match Point”, ”Vicky Cristina Barcelona” și, în sfârșit, despre ”Midnight in Paris”. Este greu de crezut că un regizor poate, în mai puțin de un deceniu, să să atingă nadirul de atâtea ori, dar este instant capabil să revină în mare formă cu următorul său film. Am văzut toate filmele lui Allen și câteva chiar de mai multe ori și știu deja că, în ceea ce îl privește, criticii nu trebuie ascultați: instinctul de turmă funcționează perfect, iar, în același timp, fiecare film slab al său are admiratori, iar fiecare capodoperă detractorii săi.

Adevărul este că între ultimul său film, ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” și ”Midnight in Paris”, diferența nu este mare. Sigur, primul urmărește mai multe fire narative, iar al doilea se concentrează asupra unui singur personaj (interpretat de Owen Wilson, a cărui figură de prostănac lovable îl face un alter-ego allen-ian perfect), primul se petrece în Londra, al doilea la Paris și ”Midnight in Paris” are o intrigă fantastică, care amintește de unul dintre filmele mele preferate ale lui Allen, ”The Purple Rose of Cairo”. Dar personajul principal este tot un romancier nefericit, glumele sunt variațiune pe aceeași temă și ambele filme sunt, cel puțin pentru mine, la fel de distractive. Până și stilul este foarte asemănător... Spre deosebire de filmele sale mai vechi, Allen se apropie mult mai mult cu aparatul de filmat de actorii săi (ca și cum miopia sa ar fi progresat), iar cadrele lungi sunt ceva mai dinamice, evoluând de la planuri medii la prim-planuri, travelling-urile și pan-urile sunt mai complexe etc. 

”Midnight in Paris” plusează la capitolul decoruri/scenografie, dar și în ceea ce privește distribuția. Câteva cameo-uri interesante rup ritmul clasic al dialogului allen-ian (Kathy Bates, Adrien Brody), dar prezența cu adevărat „străină” este Marion Cotillard, care face un rol remarcabil. Mai trebuie amintită și Léa Seydoux, care are trei scurte apariții, într-un rol care ar fi putut fi un pic mai consistent. Mi-ar fi plăcut ca ”Midnight in Paris” să fie mai bun (nu este ”Vicky Cristina Barcelona”!), dar nu am fost dezamăgit. Cred că a îndeplinit cerințele pentru filmul anual obligatoriu de Woody Allen pe care mulți cinefili îl așteaptă. Ne rămâne acuma numai să ne uităm înspre următorul să film, cu titlul său foarte atrăgător, ”The Bop Decameron”. 

Morning Glory (SUA, 2010)

Morning Glory

(SUA, 2010)

Regia: Roger Michell

Cu: Rachel McAdams, Harrison Ford, Diane Keaton, Patrick Wilson, Jeff Goldblum

Rating: 2/5

O tânără producătoare de televiziune (McAdams) este angajată pentru a revitaliza o emisiune matinală îngropată de competitori. Pentru a garanta succesul, aceasta angajează un fost mare reporter (Ford), care are probleme în a se coborî la nivelul știrilor matinale și al co-prezentatoarei sale (o fostă Miss Arizona - parcă! - jucată de Diane Keaton). ”Morning Glory” este o comedie care uită să fie o comedie. Potențialul comic al cuplului Ford - Keaton este foarte slab exploatat, iar cei doi interpreți sunt la limita a două cameo-uri, în ciuda numelor mari scrise pe (unele) postere. În schimb, personajul jucat de Rachel McAdams este în prim-plan pe toată durata filmului, ceea ce nu mă deranjează deloc: McAdams este o actriță foarte bună, deși nu a prea avut ocazia să se afirme într-un film care să îi pună în valoare talentul. ”Morning Glory”, însă, nu are resursele narative pentru o poveste mai degrabă serioasă despre o tânără ambițioasă și ușor obsesivă. Filmul este plat și neinteresant, iar eforturile vizuale de a împrospăta filmul din când în când nu reușesc decât să îi dea un aer de publicitate, numai că fără un produs de vânzare.

Nu cred că are rost să comparăm ”Morning Glory” cu obiecte sacre precum ”Network” sau ”Broadcast News”, de la care - cred - că se revendică. În schimb, este interesant de pus filmul în contextul carierei lui Roger Michell. Probabil cel mai cunoscut pentru ”Notting Hill”, Michell a regizat alte două filme care mi-au plăcut: ”Changing Lanes”, un thriller/dramă foarte antrenant cu Ben Affleck și Samuel L. Jackson și ”Venus”, un film parcă mult mai personal, despre ciudata relație (non-sexuală) între o adolescentă și un actor bătrân, în care Peter O'Toole își joacă - probabil - ultimul mare rol al carierei, care nu este atât de diferit de adevăratul Peter O'Toole. ”Venus” nu este un film grozav, dar ”Morning Glory” pare dublul acestuia, mult mai comercial, mai puțin gândit și mai insipid.