Passion (Germania/Franța, 2012)

Passion

(Germania/Franța, 2012)

Regia: Brian De Palma

Cu: Noomi Rapace, Rachel McAdams, Karoline Herfurth, Paul Anderson, Rainer Bock

Rating: 4/5

Acest post este un pic cam întârziat, dar este necesar, fiind vorba despre unul dintre cele mai bune filme care au ajuns pe ecrane anul acesta. Ceea ce mă bucură și mă surprinde oarecum, pentru că nu rezonez întotdeauna pe aceeași frecvență cu Brian De Palma. Dacă ultimele sale două decenii au fost dificile (atât pentru el, cât și pentru spectatorii săi, fie ei fani sau doar vizitatori ocazionali), ”Passion” demonstrează capacitatea sa de a electriza din când în când ecranul cinematografic, cum niciun alt realizator nu o știe face. Intriga este construită din aceleași elemente pe care De Palma le variază în filmele sale de 40 de ani, dar merită menționată multitudinea de roluri feminine: doar trei actrițe (care fac printre cele mai bune roluri din carieră) - Rachel McAdams, Noomi Rapace și surprinzătoarea Karoline Herfurth, dar o dinamică complexă între acestea - personalități volatile și maleabile, dubluri, deghizaje etc. În acest joc, cele două personaje masculine importante (escrocul Dirk și tristul polițist Bach) par simple caricaturi patetice ale unor tipuri de personaje pe care De Palma le-a cultivat în ”Blow Out” sau ”Body Double” - și probabil că aceasta a și fost intenția.

Focusul este în principal orientat asupra personajului lui Noomi Rapace, fosta fată cu dragonul tatuat, care a evoluat muuuult de atunci. Inițial, povestea ei pare mai degrabă o comedie cu câteva elemente de thriller corporatist, în care Rapace și șefa McAdams ba se împung una pe cealaltă, ba mai flirtează un pic, ba își mai pregătesc o răzbunare una cealaltă. Evident, gluma devine serioasă de la un punct, iar la jumătatea filmului își fac apariția încadraturile marca De Palma, cu o înșiruire de dutch angles bine plasate, jaluzele neo-noir și un look din ce în ce mai monocrom. Acul al doilea culmină cu un splendid split-screen, în care pe de o parte avem o reprezentație de balet cu „După-amiaza unui faun”, în care dansatorii privesc direct în ochii spectatorului, în timp ce pe partea cealaltă avem o crimă din punctul de vedere al asasinului. Secvența este deschisă de un un close-up cu unul dintre ochii lui Noomi Rapace, rămânând ambiguu care dintre cele două jumătăți de ecran este văzută de ea. Pe această incertitudine se bazează ultimul act al filmului, care se desfășoară ca o serie de coșmaruri, încât la final nu mai putem ști ce a fost realitate sau ce s-a întâmplat doar în capul personajului principal.

”Passion” este un film despre o luptă de putere care se dă (inițial) între doi femei. Una dintre ele vrea să o posede și să se folosească de cealaltă, care este împinsă la disperare de tacticile manipulatoare, voyeuriste ale primei. Finalul filmului este o manifestare a unui psihic profund alterat și intens paranoic, care nu mai poate decela între realitate, imaginație și fantasmă, chiar dacă persoana în cauză pare să fi comis crima perfectă. Mi-aș dori să îl pun pe ”Passion” în top 10-ul de final al lui 2013, dar având în vedere filmele bune care au avut premiera în jurul Oscar-urilor și a unei toamne care se anunță cel puțin promițătoare, nu sunt convins că va prinde o poziție. Vroiam oricum să vă asigur că este unul dintre filmele mele preferate ale anului. Și vă las nu cu un trailer, cum mai fac din când în când, ci cu o mostră de soundtrack marca Pino Donaggio. Enjoy!

Prometheus (SUA, 2012)

Prometheus

(SUA, 2012)

Regia: Ridley Scott

Cu: Noomi Rapace, Michael Fassbender, Charlize Theron, Guy Pearce

Rating: 3.5/5

După 33 de ani, Ridley Scott revizitează universul lui ”Alien”, piatră de hotar în istoria science-fiction, unul dintre cele mai bune filme ale genului și unul dintre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor. De data aceasta, acțiunea se petrece cu câteva decenii înainte de primele aventuri ale lui Ripley, iar între poveștile lui ”Prometheus” și ”Alien” conexiunile sunt doar vagi (chiar dacă referințele vizuale, stilistice la așa-zisul original sunt numeroase). Și de data aceasta, personajele principale sunt un grup de astronauți angajați de corporația Weylan(d). Scopul lor însă nu mai este doar „banala” exploatare a resurselor de pe planetă străină, ci unul mult mai nobil - descoperirea originii omenirii. 

”Alien” îngloba deja mai multe motivele clasice ale filmelor SF: călătorii interplanetare, întâlniri cu extratereștrii ostili, inteligența artificială, elementul de noutate (la acea vreme) venind din partea horror-ului - descris adesea cu adjectivul lovecraftian. Pe lângă toate acestea, ”Prometheus” adaugă una dintre supra-temele science-fiction: întâlnirea cu Creatorul/Creatorii. Puține filme au avut curajul să meargă în această direcție și nu toate au reușit. ”2001: Odiseea spațială” este standardul de aur în această privință, fiind de asemenea un exemplu de film care punea în scenă mai multe scenarii SF, schimbând genul odată pentru totdeauna. ”Prometheus” nu se poate măsura cu ”2001” sau ”Alien”. Datorită acestor termeni de comparație, dar și uber-hype-ului creat de campania de promovare, filmul este destinat să pară o dezamăgire. Dar cred că nu trebuie să ne pripim cu această etichetă. În ultimii ani, Ridley Scott a devenit unul dintre cei mai interesanți regizori de filme de gen (fie el science-fiction, epic istoric, film de război, de aventuri sau cu gangsteri), îmbogățind scenarii bine-cunoscute în filme de altfel foarte comerciale și impunând un stil vizual unic.

Oricât de mult ar vorbi personajele din ”Prometheus” despre Dumnezeu, Creație, inteligență umană versus inteligență artificială și alte astfel de probleme, filmul este cel mai fascinant în momentele în care Ridley Scott se dezlănțuie. După o gradare expertă a suspansului în prima parte a filmului (în special căutările din structura extraterestră pe care o descoperă), secvențele de acțiune se succed din ce în ce mai frecvent: mai întâi o furtună, apoi cea mai implauzibilă cezariană efectuată vreodată, până la climaxul cu prăbușirea unei nave spațiale. Acesta este motivul pentru care, în ciuda găurilor de logică din scenariu, în ciuda aplicării destul de vagi a legilor fizicii și în ciuda ambițiilor mult disproporționate față de posibilități, ”Prometheus” este, totuși, o reușită: pentru că este un science-fiction adevărat, care nu se dă înapoi de la scene care să asigure un rating R în America și care dublează temele arhi-exploatate ale genului cu virtuozitate stilistică. Vizionarea filmului este o plăcere, iar Scott pare să fi găsit un echilibru între propria viziune și cerințele actuale ale cinematografului comercial.

M:I-4 & Sherlock Holmes

Mi-au rămas restanțe de pe 2011 două filme de acțiune care au încheiat anul și nu au reușit să mă dezamăgească. Fiindcă sunt încă în cinematografe, cred că merită fiecare câteva cuvinte.

Mission: Impossible - Ghost Protocol

Regia: Brad Bird

Cu: Tom Cruise, Jeremy Renner, Simon Pegg, Paula Patton

Rating: 3/5

”M:I-4” este un succes în întreaga lume, în mare parte datorită proiecțiilor în IMAX. Eu l-am văzut într-un cinematograf normal și este destul de entertaining oricum. Totuși, din punctul meu de vedere, filmul trebuie să se termine după secvențele din Dubai. Atât escaladarea lui Burj Kalifa cât și urmărirea prin furtuna de nisip sunt foarte bine realizate și până în acel moment filmul urmează un crescendo, iar acest secvențe ar fi un adevărat climax. Din păcate, filmul se lungește cu o concluzie prelungită în India, în care filmul își pierde ritmul și nici confruntarea finală într-un parking automat (care mi-a provocat flashback-uri cu ”Minority Report”) nu îl mai poate resuscita. Dar Brad Bird a făcut treabă bună, per ansamblu. Cu posibile excepție a filmului lui De Palme, ”Ghost Protocol” este cel mai bun ”Mission: Impossible” de până acum. Cât despre Tom Cruise, acest abordează rolul lui Ethan Hunt precum un adept al metodei. Îmi place să văd filmele sale de acțiune, pentru că știu că este chiar el atârnând de colțul unui munte sau al unui zgârie nori. Tom Cruise este un method action star.

Sherlock Holmes: A Game of Shadows

Regia: Guy Ritchie

Cu: Robert Downey Jr., Jude Law, Noomi Rapace

Rating: 3/5

Între primul ”Sherlock Holmes” al lui Ritchie și această continuare, am reușit să citesc integrala poveștilor lui Arthur Conan Doyle care îl au în prim-plan pe detectivul din Baker Street. Deși nu sunt un purist și mă enervează persoanele care comentează chestii de genul „cartea a fost mai bună”, trebuie să recunosc că am fost oarecum neliniștit de acest film. Și, de asemenea, trebuie să recunosc că nu mi-a plăcut foarte mult pentru primele 2 treimi. Mă săturasem deja de explozii și slow-motion-uri, dar odată ce personajele au ajuns în Elveția, începea să devină clar că filmul va intra pe făgașul cel bun. ”A Game of Shadows” este un exemplu rar de adaptare care reușește să fie fidelă sursei (deși împrumută din mai multe povestiri) și să își creeze propriul său univers. Pentru Guy Ritchie, acest două filme au fost o adevărată revenire în forță, mai ales după ce regizorul părea pierdut în lumea filmelor de acțiune de serie Ț, odată încheiată epoca Madonna.