Blue Jasmine (SUA, 2013)

Blue Jasmine

(SUA, 2013)

Regia și Scenariul: Woody Allen

Cu: Cate Blanchett, Sally Hawkins, Alec Baldwin, Bobby Cannavale, Louis C.K., Andrew Dice Clay, Michael Stuhlbarg

Rating: 4/5

Mi-au plăcut ultimele trei filme ale lui Woody Allen, dar am simțit că le lipsește ceva. Inutil să ne gândim la „epoca lui de glorie” (anii '70 - mijlocul anilor '90), ci doar la ironia relaxată din ”Vicky Cristina Barcelona” sau la furtuna emoțională din ”Match Point” (unul dintre cele mai nihiliste filme semnate de Woody). ”Blue Jasmine” - variațiune pe tema Un tramvai numit dorință - este o revenire în formă parțială. Scenariul este ceva mai „la obiect”, preferând să intercaleze prezentul cu trecutul (sub formă de flash-back-uri), decât să se piardă în prea multe fire narative (ca în ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” sau ”To Rome with Love”). Dar motivul principal pentru succesul filmului este Cate Blanchett, iar unicitatea filmului provine chiar din această surprinzătoare combinație între regizor și interpretă.

În ”Blue Jasmine”, Cate Blanchett este o fostă bogătașă new-yorkeză care este forțată să vină să trăiască cu sora sa vitregă (și working-class) în San Francisco, după ce fraudele bancare ale soțului ei sunt expuse, iar întreaga avere îi este confiscată de guvern. Au mai existat personaje feminine care suferă căderi nervoase în filmele lui Woody Allen, dar puține dintre ele sunt interpretate cu atâta intensitate și onestitate. Jasmine este necruțătoare, nu își vede propriile defecte, are un nejustificat complex de superioritate față de cei din jur, dar în același timp instabilă emoțional și incapabilă de a înfrunta și depăși momentele dificile ale vieții. Secvențele în care vorbește de una singură sunt devastatoare, precum este și o intensă scenă în care Jasmine le dezvăluie adevărul despre ea copiilor surorii sale. 

Woody exagerează condițiile de viață ale personajelor sale din acest film, fie că ele vin din pătura cea mai înaltă a societății, fie că vin din cea mai de joasă, fie că sunt undeva între (ex: dentistul interpretat de Michael Stuhlbarg). Totuși, este unul dintre cele mai oneste filme ale sale din ultima vreme. Spre exemplu, oferă o secvență din finalul filmului, în care personajul interpretat de Alec Baldwin - până atunci demn doar de dispreț și ușor caricaturizat - primește un moment de simpatie, când îi explică soției sale în pragul unei crize de nervi că este îndrăgostit de o femeie mult mai tânără („o adolescentă”) și că trebuie să divorțeze. Momentul oglindește cel mai întunecat episod al vieții lui Allen și, indiferent dacă el încearcă aici să se justifice sau să-și facă mea culpa, merită apreciat pentru că nu a evitat subiectul (chestie pe care o cam făcea de 20 de ani). Iar scena rămâne printre cele mai puternice din întregul film, indiferent de în ce context vrei să o interpretezi.




”Blue Jasmine” este un film foarte bine echilibrat. Allen evită pe cât posibil „excesele” - lipsind așadar mari secvențe comice și chiar confruntările emoționale sunt destul de puține și nu se insistă prea mult asupra lor. Însă, efectul de sumație ale ghinioanelor prin care trec Jasmine și sora ei Ginger, alături de „păcăleala” din ultimul act că ambele și-ar putea face o viață mai bună alături de un alt bărbat, fac ca finalul să fie atât de demoralizator. Woody, însă, nu pare prea impresionat. Pentru el, asta e firea omului - să mintă, să aleagă compromisul cel mai confortabil, sau să riște să rămâne singur și să-și piardă mințile. 

To Rome with Love (SUA/Italia/Spania, 2012)

To Rome with Love

(SUA/Italia/Spania, 2012)

Regia și Scenariul: Woody Allen

Cu: Woody Allen, Judy Davis, Fabio Armiliato, Alec Baldwin, Jesse Eisenberg, Ellen Page, Roberto Benigni, Alessandro Tiberi, Alessandra Mastronardi, Penélope Cruz, Ornella Muti.

Rating: 3/5

„Din dragoste pentru Roma” este unul dintre filmele neserioase ale lui Woody Allen. Însă nu este un film prost, iar Allen își permite - cum face din când în când - să experimenteze cu forma cinematografică. Astfel, patru povești diferite se suprapun în acest film, dar dacă una dintre ele se întâmplă pe parcursul a câtorva ore, celelalte ocupă mai multe zile, săptămâni, poate chiar luni întregi. ”To Rome with Love” se remarcă printr-un sentiment de free form, ceea ce nu înseamnă că nu există o logică în spatele montajului, care devine evidentă în momentele în care diferitele povești converg înspre evenimente similare.

Ar fi multe lucruri interesante de spus despre ”To Rome with Love”. Povestea în care Alec Baldwin devine mentorul unei versiuni de-ale sale din tinerețe amintește de Anything Else, în care Allen însuși îl povățuiește pe Jason Biggs. Totuși, în cazul de față, povestea are un pay-off aparte. După ce Baldwin încearcă să-l împiedice pe Jesse Eisenberg să se combine cu Ellen Page pe un ton arțăgos, cu superioritate nejustificată, Eisenberg este cel care dă lovitura decisivă, certându-l simplu pe „bătrân” zicându-i You sold out! Într-o altă poveste, Roberto Benigni este un om obișnuit, care devine celebru pentru nimic și este urmărit de paparazzi pe străzile Romei. Iarăși, aceasta este o variațiune pe o temă pe care Allen a epuizat-o pe parcursul operei sale.

Pe de altă parte, însă, povestea în care doi provinciali vin la Roma, sunt despărțiți de împrejurări și ajung să se înșele unul pe celălalt arată mai degrabă ca omagiu adus comediilor italiene vechi (așa-zisele comedii sexy). Nu știu dacă aceasta a fost intenția, dar cred că este o comparație ușor de făcut, mai ales datorită apariției în cameo a Ornellei Muti și prezenței sexy a Penelopei Cruz. Și, în fine, în a patra poveste, Allen însuși și Judy Davis sunt un cuplu pensionar care vin la Roma să-și cunoască viitorii cuscrii. Allen, fost director de operă, descoperă că Giancarlo, are o voce magnifică, pe care o poate însă folosi doar la duș. Această poveste, la rândul ei, seamănă cu un sketch absurd(ist) dintr-unul dintre filmele mai vechi ale sale, culminând cu ireala secvență în care Giancarlo joacă în „Paiațe”, cu un duș ca element de scenografie. 

Și, ce altceva am mai putea adăuga? Trebuie apreciat că mai mult de jumătate de film este vorbit în italiană, ceea ce nu s-a întâmplat în precedentele filme latine ale lui Allen (”Vicky Cristina Barcelona” și ”Midnight in Paris”). ”To Rome with Love” are un raport satisfăcător râsete/minut. Se putea mai bine, dar nu am ajuns să mă plictisesc. Singurul regret adevărat pe care îl am este titlul. Inițial era intitulat ”The Bop Decameron” (pe care eu îl găsesc excelent, oricât de obscur ar fi), iar apoi ”Nero Fiddled”, dar până la urmă Allen a decis să lase metaforele și să aleagă acest titlu care pare aleator, este neremarcabil și va face probabil ca filmul să fie repede uitat. 

Midnight in Paris (SUA/Spania, 2011)

Midnight in Paris

(SUA/Spania, 2011)

Regia: Woody Allen

Cu: Owen Wilson, Marion Cotillard, Rachel McAdams

Rating: 3.5/5

Problema cu Woody Allen este că fiecare nou film este fie „cel mai prost film al său”, fie „o revenire în formă”. În ultimii ani, primul lucru s-a spus despre ”Scoop”, ”Whatever Works” și ”You Will Meet a Tall Dark Stranger”, iar al doilea despre ”Match Point”, ”Vicky Cristina Barcelona” și, în sfârșit, despre ”Midnight in Paris”. Este greu de crezut că un regizor poate, în mai puțin de un deceniu, să să atingă nadirul de atâtea ori, dar este instant capabil să revină în mare formă cu următorul său film. Am văzut toate filmele lui Allen și câteva chiar de mai multe ori și știu deja că, în ceea ce îl privește, criticii nu trebuie ascultați: instinctul de turmă funcționează perfect, iar, în același timp, fiecare film slab al său are admiratori, iar fiecare capodoperă detractorii săi.

Adevărul este că între ultimul său film, ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” și ”Midnight in Paris”, diferența nu este mare. Sigur, primul urmărește mai multe fire narative, iar al doilea se concentrează asupra unui singur personaj (interpretat de Owen Wilson, a cărui figură de prostănac lovable îl face un alter-ego allen-ian perfect), primul se petrece în Londra, al doilea la Paris și ”Midnight in Paris” are o intrigă fantastică, care amintește de unul dintre filmele mele preferate ale lui Allen, ”The Purple Rose of Cairo”. Dar personajul principal este tot un romancier nefericit, glumele sunt variațiune pe aceeași temă și ambele filme sunt, cel puțin pentru mine, la fel de distractive. Până și stilul este foarte asemănător... Spre deosebire de filmele sale mai vechi, Allen se apropie mult mai mult cu aparatul de filmat de actorii săi (ca și cum miopia sa ar fi progresat), iar cadrele lungi sunt ceva mai dinamice, evoluând de la planuri medii la prim-planuri, travelling-urile și pan-urile sunt mai complexe etc. 

”Midnight in Paris” plusează la capitolul decoruri/scenografie, dar și în ceea ce privește distribuția. Câteva cameo-uri interesante rup ritmul clasic al dialogului allen-ian (Kathy Bates, Adrien Brody), dar prezența cu adevărat „străină” este Marion Cotillard, care face un rol remarcabil. Mai trebuie amintită și Léa Seydoux, care are trei scurte apariții, într-un rol care ar fi putut fi un pic mai consistent. Mi-ar fi plăcut ca ”Midnight in Paris” să fie mai bun (nu este ”Vicky Cristina Barcelona”!), dar nu am fost dezamăgit. Cred că a îndeplinit cerințele pentru filmul anual obligatoriu de Woody Allen pe care mulți cinefili îl așteaptă. Ne rămâne acuma numai să ne uităm înspre următorul să film, cu titlul său foarte atrăgător, ”The Bop Decameron”. 

You Will Meet a Tall Dark Stranger (SUA/Spania, 2010)

You Will Meet a Tall Dark Stranger

(SUA/Spania, 2010)

Regia și Scenariul: Woody Allen

Cu: Naomi Watts, James Brolin, Antonio Banderas, Anthony Hopkins, Frieda Pinto, Gemma Jones

Rating: 3.5/5

Nu există nimic nou sau neașteptat în noul film al lui Woody Allen. Acțiunea se desfășoară în jurul unui cuplu pe cale să se despartă (Watts și Brolin), a părinților ei deja divorțați (Hopkins și Jones) și a diferitelor lor cunoștințe: șeful ei (Banderas), vecina atrăgătoare în roșu (Pinto), noua soție mult mai tânără a tatălui ei și ghicitoarea pe care mama o vizitează cu religiozitate. Aceeași combinație de intelectuali și pseudo-intelectuali nemulțumiți și nefericiți aflați în căutarea a ceva care să le dea sens vieții, pe care Allen îi propune de peste 40 de ani. Același generic, aceeași coloană sonoră seducătoare care combină swing, muzică clasică și operă. Acestea fiind spuse, în ceea ce mă privește, acest cel mai recent film al său, fără să fie grozav, atinge toate notele potrivite.

După cum m-am mai lăudat deja, am văzut toate filmele lui Woody Allen (pe unele de mai multe ori), așa încât consider că știu despre ce vorbesc. S-ar putea să nu am dreptate întotdeauna, dar știu despre ce vorbesc... ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” este al patrulea film londonez al lui Allen, după fabuloasa excursie în Spania care a fost ”Vicky Cristina Barcelona” și scurta repoposire în New York cu ”Whatever Works”. Pe undeva, filmul amintește de ”Match Point”, prima incursiune britanică a lui Allen și unul dintre cele mai bune filme ale sale, dar nu are nici ambiția, nici profunzimea, nici bogăția acestuia, chiar dacă morala (mă rog, una dintre morale) este aceeași, pe care o creionează încă de la ”Crimes and Misdemeanors” și o exprimă foarte frumos în ultima replică a filmului. Cred totuși că, în ciuda locației diferite, ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” împrumută cel mai mult din ”Vicky Cristina Barcelona”: o ironică, dar empatică narațiune din off, muzica de chitară (chiar dacă de data aceasta este Boccherini și nu chitară spaniolă), schema de culori,  importanțe decorurilor, încadrarea poveștii în intervalul unei singure veri etc.

Mai trebuie amintit directorul de imagine al filmului, veteranul Vilmos Zsigmond, a cărui carieră s-a sincronizat cu cinematograful american din anii '70 (”Scarecrow”, ”Deliverance”, ”The Sugarland Express” etc.), dar care a colaborat și cu Allen la câteva filme, cel mai recent fiind ”Cassandra's Dream”. În ”You Will Meet a Tall Dark Stranger”, el filmează scenele lungi de dialoguri în planuri lungi, care urmăresc personajele dintr-o cameră în alta, lucru care este benefic pentru actori, dar și pentru spectatori, care au ocazia să observe conflictele care se declanșează în timp real. Altfel, merită scoasă în evidență știința cu care acesta folosește decorurile: apartamentul înghesuit al soților Watts și Brolin, în contrast cu apartamentul steril, alb în care personajul lui Anthony Hopkins se mută cu soția sa mult mai tânără; ferestrele apartamentelor, prin care vecinii își penetrează viețile unii altora etc. 

”You Will Meet a Tall Dark Stranger” nu este un film dificil pentru actori. Banderas și Hopkins, în special, nu par să se străduie, dar nici nu e cazul. Dar Naomi Watts și James Brolin, cu aceeași dezinvoltură, interpretează totuși personaje complexe, cu care nu e greu să te identifici sau măcar să îi înțelegi. Aceștia, împreună cu stilul relaxat, mai puțin incisiv, dar ceva mai cinic al lui Allen, fac din ”You Will Meet a Tall Dar Stranger” un film plăcut, de savurat pentru ceea ce este, fără așteptări pe care nu le presupune.

Top 10 Woody Allen

Blogu' ăsta are nevoie de mai multe topuri, așa că m-am gândit să încep cu ce știu: Woody Allen.

Trebuie să menționez că în afară de incoming-ul ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” i-am văzut toate filmele, majoritatea acum vreo 4 ani când am făcut varicelă.

So, here goes, TOP 10 (deși aș putea să recomand cel puțin vreo 20, easily!)

1. The Purple Rose of Cairo (1985)

2. Manhattan (1979)

3. Another Woman (1988)

4. Match Point (2005)

5. Crimes and Misdemeanors (1989)

6. Zelig (1983)

7. Broadway Danny Rose (1984)

8. Deconstructing Harry (1997)

9. Sleeper (1973)

10. Husbands and Wives (1992)

Woody e cel din spate...

Asta e! Sper că e controversat. Ar trebui să menționez și filmele care ar urma în top, dar nu în vreo ordine anume: Annie Hall, Radio Days, Love and Death, Bullets Over Broadway, Vicky Cristina Barcelona, Stardust Memories, Manhattan Murder Mystery, Everyone Says I Love You și... ajunge!

Bonus!

TOP 5 filme de Woody Allen de evitat!

1. Small Time Crooks (2000)

2. September (1987)

3. Alice (1990)

4. Celebrity (1998)

5. Interiors (1978)