To Rome with Love (SUA/Italia/Spania, 2012)

To Rome with Love

(SUA/Italia/Spania, 2012)

Regia și Scenariul: Woody Allen

Cu: Woody Allen, Judy Davis, Fabio Armiliato, Alec Baldwin, Jesse Eisenberg, Ellen Page, Roberto Benigni, Alessandro Tiberi, Alessandra Mastronardi, Penélope Cruz, Ornella Muti.

Rating: 3/5

„Din dragoste pentru Roma” este unul dintre filmele neserioase ale lui Woody Allen. Însă nu este un film prost, iar Allen își permite - cum face din când în când - să experimenteze cu forma cinematografică. Astfel, patru povești diferite se suprapun în acest film, dar dacă una dintre ele se întâmplă pe parcursul a câtorva ore, celelalte ocupă mai multe zile, săptămâni, poate chiar luni întregi. ”To Rome with Love” se remarcă printr-un sentiment de free form, ceea ce nu înseamnă că nu există o logică în spatele montajului, care devine evidentă în momentele în care diferitele povești converg înspre evenimente similare.

Ar fi multe lucruri interesante de spus despre ”To Rome with Love”. Povestea în care Alec Baldwin devine mentorul unei versiuni de-ale sale din tinerețe amintește de Anything Else, în care Allen însuși îl povățuiește pe Jason Biggs. Totuși, în cazul de față, povestea are un pay-off aparte. După ce Baldwin încearcă să-l împiedice pe Jesse Eisenberg să se combine cu Ellen Page pe un ton arțăgos, cu superioritate nejustificată, Eisenberg este cel care dă lovitura decisivă, certându-l simplu pe „bătrân” zicându-i You sold out! Într-o altă poveste, Roberto Benigni este un om obișnuit, care devine celebru pentru nimic și este urmărit de paparazzi pe străzile Romei. Iarăși, aceasta este o variațiune pe o temă pe care Allen a epuizat-o pe parcursul operei sale.

Pe de altă parte, însă, povestea în care doi provinciali vin la Roma, sunt despărțiți de împrejurări și ajung să se înșele unul pe celălalt arată mai degrabă ca omagiu adus comediilor italiene vechi (așa-zisele comedii sexy). Nu știu dacă aceasta a fost intenția, dar cred că este o comparație ușor de făcut, mai ales datorită apariției în cameo a Ornellei Muti și prezenței sexy a Penelopei Cruz. Și, în fine, în a patra poveste, Allen însuși și Judy Davis sunt un cuplu pensionar care vin la Roma să-și cunoască viitorii cuscrii. Allen, fost director de operă, descoperă că Giancarlo, are o voce magnifică, pe care o poate însă folosi doar la duș. Această poveste, la rândul ei, seamănă cu un sketch absurd(ist) dintr-unul dintre filmele mai vechi ale sale, culminând cu ireala secvență în care Giancarlo joacă în „Paiațe”, cu un duș ca element de scenografie. 

Și, ce altceva am mai putea adăuga? Trebuie apreciat că mai mult de jumătate de film este vorbit în italiană, ceea ce nu s-a întâmplat în precedentele filme latine ale lui Allen (”Vicky Cristina Barcelona” și ”Midnight in Paris”). ”To Rome with Love” are un raport satisfăcător râsete/minut. Se putea mai bine, dar nu am ajuns să mă plictisesc. Singurul regret adevărat pe care îl am este titlul. Inițial era intitulat ”The Bop Decameron” (pe care eu îl găsesc excelent, oricât de obscur ar fi), iar apoi ”Nero Fiddled”, dar până la urmă Allen a decis să lase metaforele și să aleagă acest titlu care pare aleator, este neremarcabil și va face probabil ca filmul să fie repede uitat. 

Night on Earth (SUA/Franța/UK/Germania/Japonia, 1991)

Night on Earth

(SUA/Franța/UK/Germania/Japonia, 1991)

Regia: Jim Jarmusch

Cu: Winona Ryder, Gena Rowlands, Armin Mueller-Stahl, Roberto Benigni

Rating: 3.5/5

Jim Jarmusch. Un film. Cinci povești diferite (care nu se întrepătrund). Fiecare are loc într-un mare oraș american (Los Angeles, New York) sau european (Paris, Roma și Helsinki). Fiecare se petrece în cea mai mare parte a timpului într-un taxi și fiecare mizează pe caractere inedite.

Jarmusch abordează mai multe dintre temele lui preferate în acest film: ciocnirea diferitelor culturi, fascinația și repulsia pe care o provoacă, în același timp, America, idealuri neîmplinite sau simplele drame umane de fiecare zi. Nu există o tema unică care să unească toate cele cinci povești (în afară de premisa principală: un taximetrist care duce pe cineva și fiecare învață sau nu o lecție...) M-au impresionat mai mult primele 3 dintre ele. În prima, Winona Ryder este o taximetristă în L.A. care visează să ajungă mecanic, iar Gena Rowlands este o agentă de casting care caută o actriță potrivită. Acest segment ia ușor peste picior mentalitatea celor care lucrează în industria filmului la Hollywood, dar este o introducere bună pentru ce urmează, prin prisma celor 2 interpretări solide și a trecerii de la zi/seară la noapte, care va reprezenta fundalul întregului film.

A doua poveste îi pune față în față pe Giancarlo Esposito și Armin Mueller-Stahl în New York. Acesta din urmă este un imigrant din RDG, fost clovn, devenit taximetrist pentru a face ceva bani. Această poveste se leagă de următoarea, în care Isaach De Bankolé este un imigrant ivorian în Paris, tot șofer de taxi, dar mult mai bine integrat. Atât de bine, încât este chiar arogant și franțuzit, dar întâlnirea cu o clientă oarbă (Béatrice Dalle) s-ar putea să-i mai taie din înfumurare.. sau poate nu...

A patra poveste este cea mai „slabă”. Roberto Benigni conduce un preot (Paolo Bonacelli) prin Roma, prilej pentru comicul italian (și, cred, singurul colaborator frecvent al lui Jarmusch pe care îl regăsim în acest film, în afară de Tom Waits, care semnează muzica) de a-și face numărul, spovedindu-se îndelung și înfierând preotul până la infarct. Segmentul este amuzant, dar pare o concesie făcută de regizor prietenului său italian. Ultima poveste încearcă să păstreze umorul celei de dinainte, dar și să-i grefeze un pic de tragedie. Acțiunea se petrece la Helsinki, unde Mika (Matti Pellonpää) duce acasă trei cetățeni beți. Momentul emoționant apare când Mika se destăinuie celorlalți, dar, per ansamblu, segmentul nu are nimic special. Finalul este foarte reușit, însă. Mika îl lasă pe Aki, cel mai beat dintre cei trei, în fața casei sale, în timp ce imaginea se luminează lent, venind zorii. Se închide astfel cercul deschis cu înnoptarea din primul segment, dar trebuie menționat că, așa cum ne arată cele cinci ceasuri care servesc drept tranziții între părțile filmului, cele cinci povești se petrec în același timp, dar, datorită diferențelor de fus orar, la ore diferite. Frumoasă idee, subtil pusă în aplicare.

Deși nu cred că ”Night on Earth” este unul dintre filmele mai bune ale lui Jarmusch, nu pot să nu îl recomand. Este o vizionare mai mult decât agreabilă (chiar dacă inegală), plină de umor și emoție, cu mai multe interpretări de excepție decât încap în mod normal într-un astfel de film. Îmi imaginez că scurtmetraj-ul românesc „Acasă” (”Home”), de Paul Negoescu, cu Gabriel Spahiu și Marian Râlea, s-ar încadra perfect ca o a cincea poveste la această antologie (și, de fapt, nu sunt sigur că filmul lui Jarmusch nu a și fost sursa de inspirație). În privința lui ”Night on Earth”, mai amintesc doar imaginea semnată de Frederick Elmes, care reușește să capteze aspecte inedite ale nopții și să dea o culoare aparte fiecărui oraș, neuitând să scoată în evidență interpretările extraordinare ale actorilor.

Down by Law (SUA, 1986)

Down by Law

(SUA, 1986)

Regia: Jim Jarmusch

Cu: John Lurie, Tom Waits, Roberto Benigni, Nicoletta Braschi, Ellen Barkin.

Rating: 4.5/5

New Orleans. În aceeași seară, Jack (Lurie), un pește de doi bani și Zack (Waits), un DJ oarecum talentat care nu reușește să rămână prea mult timp la nicun post de radio, sunt victime ale unor înscenări și ajung la pușcărie în aceeași celulă. Lor li se alătură în curând Roberto (Benigni), un turist italian condamnat pentru ucidere din culpă, care nu vorbește prea bine engleza, dar în scurt timp le oferă celor doi un plan de evadare. Odată scăpați, cei trei sunt pierduți în delta Mississippi-ului și încearcă să găsească o ieșire. Roberto este singurul care își păstrează calmul și buna dispoziție, în timp ce tensiunile dintre Jack și Zack cresc.

Nu sunt un mare admirator al lungmetrajului de debut al lui Jarmusch, ”Stranger Than Paradise”, în principal pentru că pare un scurtmetraj întins la 90 de minute (ceea ce și este). Însă acest al doilea feature al autorului arată ca un film adevărat. Și încă ca un film mare. Imaginea alb-negru este extraordinară. Scenele de noapte au un luciu aparte, iar toate cadrele au adâncime și un simț al perspectivei. Ca și alte filme ale lui Jarmusch, chiar dacă nu este împărțit în capitole, și ”Down by Law” are un feeling episodic, iar Jarmusch foloseaște același stil pentru tanziții: secvențe mai mult sau mai puțin întinse fiind încheiate de un fade-out urmate de câteva secunde de ecran negru, după care acțiunea continuă. Dacă Lurie și Waits nu mă impresionează (sunt ok, dar nu îmi pasă așa de mult), Roberto Benigni e genial de amuzant, fără obișnuitele giumbușlucuri care îi caracterizează filmele italiene, umorul său este groaznic de subtil, dincolo de engleza foarte stricată pe care o vorbește. Într-o scurtă apariție la începutul filmului, Ellen Barkin are o singură scenă, care este însă devastaroare și parcă duce filmul mai degrabă în teritoriul lui Cassavetes decât al lui Jarmusch (dar poate interpretez eu greșit...)

În finalul lui ”Down by Law”, cei trei fugari ies din mlaștină și ajung la o casă izolată. Jack și Zack în trimit pe Roberto în recunoaște, luându-l de fraier, dar, ca norocul, singura locuitoare a acelei case izolate este o  italiancă (Nicoletta Braschi, care se pare că nu a făcut filme decât cu Jarmusch sau cu Benigni), iar Roberto se îndrăgostește instantaneu și decide să rămână acolo. Jack și Zack pleacă mai departe, pe același drum, după care, la prima intersecție, o iau pe căi diferite. Stranie această viziune pe care Jarmusch o are despre America, în care americanii, indiferent de originile strămoșilor, sunt un popor uniform de indivizi rutinați, anhedonici, egoiști și plictisiți, în timp de străinii (sau nativii, cum e cazul în ”Dead Man”) sunt plini de viață, fascinați de peisajele, istoria și cultura Americii, singurii capabili să insufle din nou trăire în acest decor dezolant.