Blue Jasmine (SUA, 2013)

Blue Jasmine

(SUA, 2013)

Regia și Scenariul: Woody Allen

Cu: Cate Blanchett, Sally Hawkins, Alec Baldwin, Bobby Cannavale, Louis C.K., Andrew Dice Clay, Michael Stuhlbarg

Rating: 4/5

Mi-au plăcut ultimele trei filme ale lui Woody Allen, dar am simțit că le lipsește ceva. Inutil să ne gândim la „epoca lui de glorie” (anii '70 - mijlocul anilor '90), ci doar la ironia relaxată din ”Vicky Cristina Barcelona” sau la furtuna emoțională din ”Match Point” (unul dintre cele mai nihiliste filme semnate de Woody). ”Blue Jasmine” - variațiune pe tema Un tramvai numit dorință - este o revenire în formă parțială. Scenariul este ceva mai „la obiect”, preferând să intercaleze prezentul cu trecutul (sub formă de flash-back-uri), decât să se piardă în prea multe fire narative (ca în ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” sau ”To Rome with Love”). Dar motivul principal pentru succesul filmului este Cate Blanchett, iar unicitatea filmului provine chiar din această surprinzătoare combinație între regizor și interpretă.

În ”Blue Jasmine”, Cate Blanchett este o fostă bogătașă new-yorkeză care este forțată să vină să trăiască cu sora sa vitregă (și working-class) în San Francisco, după ce fraudele bancare ale soțului ei sunt expuse, iar întreaga avere îi este confiscată de guvern. Au mai existat personaje feminine care suferă căderi nervoase în filmele lui Woody Allen, dar puține dintre ele sunt interpretate cu atâta intensitate și onestitate. Jasmine este necruțătoare, nu își vede propriile defecte, are un nejustificat complex de superioritate față de cei din jur, dar în același timp instabilă emoțional și incapabilă de a înfrunta și depăși momentele dificile ale vieții. Secvențele în care vorbește de una singură sunt devastatoare, precum este și o intensă scenă în care Jasmine le dezvăluie adevărul despre ea copiilor surorii sale. 

Woody exagerează condițiile de viață ale personajelor sale din acest film, fie că ele vin din pătura cea mai înaltă a societății, fie că vin din cea mai de joasă, fie că sunt undeva între (ex: dentistul interpretat de Michael Stuhlbarg). Totuși, este unul dintre cele mai oneste filme ale sale din ultima vreme. Spre exemplu, oferă o secvență din finalul filmului, în care personajul interpretat de Alec Baldwin - până atunci demn doar de dispreț și ușor caricaturizat - primește un moment de simpatie, când îi explică soției sale în pragul unei crize de nervi că este îndrăgostit de o femeie mult mai tânără („o adolescentă”) și că trebuie să divorțeze. Momentul oglindește cel mai întunecat episod al vieții lui Allen și, indiferent dacă el încearcă aici să se justifice sau să-și facă mea culpa, merită apreciat pentru că nu a evitat subiectul (chestie pe care o cam făcea de 20 de ani). Iar scena rămâne printre cele mai puternice din întregul film, indiferent de în ce context vrei să o interpretezi.




”Blue Jasmine” este un film foarte bine echilibrat. Allen evită pe cât posibil „excesele” - lipsind așadar mari secvențe comice și chiar confruntările emoționale sunt destul de puține și nu se insistă prea mult asupra lor. Însă, efectul de sumație ale ghinioanelor prin care trec Jasmine și sora ei Ginger, alături de „păcăleala” din ultimul act că ambele și-ar putea face o viață mai bună alături de un alt bărbat, fac ca finalul să fie atât de demoralizator. Woody, însă, nu pare prea impresionat. Pentru el, asta e firea omului - să mintă, să aleagă compromisul cel mai confortabil, sau să riște să rămâne singur și să-și piardă mințile. 

To Rome with Love (SUA/Italia/Spania, 2012)

To Rome with Love

(SUA/Italia/Spania, 2012)

Regia și Scenariul: Woody Allen

Cu: Woody Allen, Judy Davis, Fabio Armiliato, Alec Baldwin, Jesse Eisenberg, Ellen Page, Roberto Benigni, Alessandro Tiberi, Alessandra Mastronardi, Penélope Cruz, Ornella Muti.

Rating: 3/5

„Din dragoste pentru Roma” este unul dintre filmele neserioase ale lui Woody Allen. Însă nu este un film prost, iar Allen își permite - cum face din când în când - să experimenteze cu forma cinematografică. Astfel, patru povești diferite se suprapun în acest film, dar dacă una dintre ele se întâmplă pe parcursul a câtorva ore, celelalte ocupă mai multe zile, săptămâni, poate chiar luni întregi. ”To Rome with Love” se remarcă printr-un sentiment de free form, ceea ce nu înseamnă că nu există o logică în spatele montajului, care devine evidentă în momentele în care diferitele povești converg înspre evenimente similare.

Ar fi multe lucruri interesante de spus despre ”To Rome with Love”. Povestea în care Alec Baldwin devine mentorul unei versiuni de-ale sale din tinerețe amintește de Anything Else, în care Allen însuși îl povățuiește pe Jason Biggs. Totuși, în cazul de față, povestea are un pay-off aparte. După ce Baldwin încearcă să-l împiedice pe Jesse Eisenberg să se combine cu Ellen Page pe un ton arțăgos, cu superioritate nejustificată, Eisenberg este cel care dă lovitura decisivă, certându-l simplu pe „bătrân” zicându-i You sold out! Într-o altă poveste, Roberto Benigni este un om obișnuit, care devine celebru pentru nimic și este urmărit de paparazzi pe străzile Romei. Iarăși, aceasta este o variațiune pe o temă pe care Allen a epuizat-o pe parcursul operei sale.

Pe de altă parte, însă, povestea în care doi provinciali vin la Roma, sunt despărțiți de împrejurări și ajung să se înșele unul pe celălalt arată mai degrabă ca omagiu adus comediilor italiene vechi (așa-zisele comedii sexy). Nu știu dacă aceasta a fost intenția, dar cred că este o comparație ușor de făcut, mai ales datorită apariției în cameo a Ornellei Muti și prezenței sexy a Penelopei Cruz. Și, în fine, în a patra poveste, Allen însuși și Judy Davis sunt un cuplu pensionar care vin la Roma să-și cunoască viitorii cuscrii. Allen, fost director de operă, descoperă că Giancarlo, are o voce magnifică, pe care o poate însă folosi doar la duș. Această poveste, la rândul ei, seamănă cu un sketch absurd(ist) dintr-unul dintre filmele mai vechi ale sale, culminând cu ireala secvență în care Giancarlo joacă în „Paiațe”, cu un duș ca element de scenografie. 

Și, ce altceva am mai putea adăuga? Trebuie apreciat că mai mult de jumătate de film este vorbit în italiană, ceea ce nu s-a întâmplat în precedentele filme latine ale lui Allen (”Vicky Cristina Barcelona” și ”Midnight in Paris”). ”To Rome with Love” are un raport satisfăcător râsete/minut. Se putea mai bine, dar nu am ajuns să mă plictisesc. Singurul regret adevărat pe care îl am este titlul. Inițial era intitulat ”The Bop Decameron” (pe care eu îl găsesc excelent, oricât de obscur ar fi), iar apoi ”Nero Fiddled”, dar până la urmă Allen a decis să lase metaforele și să aleagă acest titlu care pare aleator, este neremarcabil și va face probabil ca filmul să fie repede uitat.