Oscar Docs 2015

Față de alți ani, anul acesta nu e chiar un dezastru total. Deși sunt două excluderi oarecum surprinzătoare, ”Jodorowsky's Dune” și ”Life Itself”, amândouă documentare despre cinema. I guess AMPAS voters don't like movies...

”Finding Vivian Maier”

Despre Finding Vivian Maier (regia John Maloof & Charlie Siskel) am mai scris aici. Este vorba despre crowd-pleaser destul de competent realizat, care retrasează viața personajului său titular, o dădacă cu personalitate borderline ale cărei impresionante fotografii stradale au fost descoperite post-mortem abandonate într-un depozit. În contra-partidă, membrii Academiei au nominalizat Salt of the Earth, un documentar co-regizat de Wim Wenders și Juliano Ribeiro Salgado despre tatăl acestuia din urmă, recunoscutul fotograf Sebastião Salgado. Prima jumătate a filmului ne deprimă luând unul după altul războaiele, genocidurile și calamitățile pe care Salgado le-a surprins de-a lungul carierei. Povara acestora l-au determinat pe Salgado însuși să își întrerupă activitatea și să se dedice ecologiei și fotografiilor cu subiecte din natură. Filmul se termină astfel într-o notă optimistă, garantând astfel nominalizarea. Este a treia nominalizare la Oscar pentru Wim Wenders, toate trei în aceeași categorie (tot e mai bine decât în cazul lui Herzog).

Veriga slabă a acestor nominalizări este Virunga (Orlando von Einsiedel), un documentar-activist care avertizează asupra pericolelor la care se expune parcul național eponim din Congo - sanctuar al gorilelor de munte, printre multe alte specii de faună și floră - odată ce o companie britanică a primit drepturile de exploatare a petrolului pe teritoriul parcului. Astfel de filme au avut succes în anii trecuți - The Cove fiind un caz notabil. ”Virunga”, însă, se rezumă la un narativ destul de simplist, punând în opoziție clară, pe de o parte, paznicii parcului, băștinașii și o tânără jurnalistă franceză și, de cealaltă parte, compania petrolieră, guvernul congolez corupt și rebelii. Subtilitățile și complexitatea multiplelor conflicte cu care regiunea se confruntă nu sunt explicate și par că nu sunt nici înțelese. Dintre cele trei-patru personaje principale care sunt urmărite pe parcursul filmului, șeful rangerilor și jurnalista sunt albi, pozând în eroi, iar principalul personaj negativ, un reprezentant al companiei petroliere, nu este filmat decât cu camera ascunsă. Și să nu uităm de recursul la tehnici de manipulare ieftină - precum juxtapunerea unui asalt al rebelilor cu moartea unei gorile adolescente din sanctuar, fără nicio legătură. 

Trofeul va fi cel mai probabil câștigat de Citizenfour (Laura Poitras), cronică a celor câteva zile în care Edward Snowden a dat liber la secrete câtorva jurnaliști într-un hotel din Hong-Kong. Sigur, este exasperant de one-sided, dar reușita acestui film este că ți-l revelează pe Edward Snowden dincolo de acea still photo care este atașată fiecărui articol despre el. Da, este regretabil că niciunul dintre jurnaliștii din acea cameră de hotel nu îi pune vreo întrebare sau nu se îndoiește de nici măcar una dintre afirmațiile acestuia și din păcate filmul nu prezintă dovezile efective, dar am impresia că nu acesta a fost scopul. Subiectul lui ”Citizenfour” este Snowden însuși, nu dezvăluirile acestuia. Și trebuie să recunosc că portretul pe care Poitras i-l face, așa oligo-dimensional cum este, reușește să fie convingător. Iar dacă se întreabă cineva, aș prefera ca guvernele să nu stocheze date despre toate activitățile tuturor numai pentru că pot face acest lucru...

”Citizenfour”

Și, în final, Last Days in Vietnam (Rory Kennedy) îmbină mărturii la prima mână și imagini de arhivă pentru a povesti ultimele zile ale prezenței americane în Vietnam în aprilie 1975 și în special ultimele 24 de ore, care au văzut o uriașă operațiune de evacuare a americanilor din Saigon, dar și de „extragere” a unui număr semnificativ de vietnamezi ale căror vieți erau în pericol odată cu apropierea armatei comuniste. Foarte bine documentat și derulându-se cu intensitatea unui thriller, ”Last Days in Vietnam” ne prezintă un moment al istoriei care ne este mai puțin cunoscut, în special celor ca mine, care cunosc războiul din Vietnam mai degrabă din filme. Dacă aș avea un vot, probabil i l-aș acorda.

”Last Days in Vietnam”

Vezi și: Oscar Docs 2014

Material reciclat (II)

În cadrul aceluiași turneu... 

El lado oscuro del corazon
Acesta este primul film de Subiela pe care l-am vazut, deci imi lipseste, poate, minimul de context de care as avea nevoie pentru a vorbi despre el. Dar am sa ma lansez la o incercare scurta.
Protagonistul este Oliveiro, un poet fara succes, care isi petrece timpul alaturi de prieteni artisti, in conversatii cu Moartea, vanzandu-si talentul pentru reclame sau fripturi, precum si alaturi de diferite femei pe care le expediaza din patul sau cu ajutorul unei trape. Existenta sa este magica, iar scopul ei pare sa fie sa gaseasca o femeie care stie sa zboare, care apare sub forma unei prostituate care ii cade cu tronc lui Oliveiro.
Dario Grandinetti este foarte bun in rolul principal si mi-a placut foarte mult si imaginea semnata de Hugo Colace (care a mai filmat "La cienaga" si unul dintre filmele mele preferate din competitia de la TIFF din anul acesta, "Sin retorno", care a castigat si Trofeul Transilvania), in special reluarea catorva cadre importante pe parcursul genericului de final, de aceasta data insa nepopulate de personajele care par sa-si fi luat zborul. Nu sunt foarte convins de metafizica si poezia care incarca povestea, dar aceasta ii dau filmului o aura aparte si m-au facut curios de acest Subiela.

”Im Lauf der Zeit” (Wim Wenders, 1976)

Im Lauf der Zeit
Filmul lui Wim Wenders functioneaza pe mai multe niveluri. In primul rand, este o poveste despre prietenia (sau, ma bine zis, intovarasirea) dintre doi barbati de varsta mijlocie, a caror vieti par sa ruleze in punctul mort. De asemenea, este si un film despre o cultura in suferinta - cultura cinematografica. Salile pe care Bruno le viziteaza pentru intretinere s-au reprofilat pe pelicule porno, singurele care atrag spectatorii. Daca personajele par, in general, blazate si neinteresate de acest aspect, Wenders cu siguranta nu este, iar acest lucru se releva in puternicul sentiment de nostalgie care domina pelicula, de la scena se inceput, care vorbeste despre salile de cinema, la modul in care sunt filmate interioarele cinematografelor si, mai ales secventa din spatele ecranului, in care Bruno si "Kamikaze" pun in scena - spre neplacerea lor, dar spre incantarea copiilor - un mic show cu siluete. Impasul cultural si nostalgia par sa justifice aparitia noilor forme de expresie (un "nou val") si despre asta cred eu ca este vorba in filmul lui Wenders: o pledoarie pentru renasterea cinematografului, filmata intr-un alb-negru splendid.
"Im Lauf der Zeit" este facut de un tip care evident a petrecut prea mult timp in sali de cinema si in cabine de proiectie, dar aici arata cat de bine a invatat meserie.

TIFF 2011 - Ziua a II-a (cont'd)

Pina este un tribut adus coregrafei și dansatoarei Pina Bausch, recent dispărută dintre noi, realizat de Wim Wenders în 3D (!) cu ajutorul trupei de dansatori pe care Pina o păstorea. Acesta nu este genul de film 3D cu care ne-am obișnuit (producții scumpe americane pentru copii), însă nici nu este mult mai mult decât o instalație într-un muzeu. Wenders a fost foarte preocupat de aspectul tehnic și a reușit să evite efectul acela de blur care apare când personajele se mișcă prea repede. De asemenea, ține destul de bine obiectele în focus și în lumină (ceea ce colegii săi care fac filme cu pirați nu prea își dau seama că trebuie să facă). Însă, chiar priviți din rândul al treilea, unde am stat eu, dansatorii Pinei păreau o trupă de liliputani dansând pe o scenă în miniatură (precum scena în miniatură pe care chiar o vedem la un moment dat). Acest efect este accentuat de unghiurile înalte de filmare (folosite destul de des) și distrage atenția.

Dansurile Pinei Bausch sunt însoțite de muzica lui Stravinski, de jazz american sau chiar de Bălănescu Quartet. Toate explorează limitele expresiei artistice prin mișcarea corpului și toți dansatorii încearcă să-și elibereze forța interioară prin dans. Coregrafiile sunt foarte musculare, foarte viscerale, acaparante… Sincer, nu văd de ce a fost nevoie de 3D pentru a capta aceste lucruri. Dimpotrivă, îl găsesc mai degrabă alienant. Evident, nu sunt mare fan al 3D-ului, dar cred că pot să apreciez dacă este bine folosit. „Pina” nu m-a convins. Aștept să văd ce îmi propune Herzog deseară și a sa peșteră a viselor uitate. „Pina” va fi distribuit și pe ecranele din toată țara (hopefully), începând cu 9 septembrie.

Sala samobójców (Camera sinucigașilor) este un film polonez din 2010, regizat de Jan Komasa, prezentat în cadrul secțiunii Wasted Youth. Sincer, tema aceasta a adolescentului chinuit începe să mă lase din ce în ce mai indiferent, dar m-am gândit să îi dau o șansă filmului polonez. În centrul acțiunii este Dominik, un tânăr răsfățat și privilegiat de 18 ani, care urmează să își dea bacalaureatul, dar suferă o depresie severă după un incident jenant cu un coleg de-al său. Dominik se retrage, astfel, în lumea virtuală, unde găsește un joc/chat-room numit „Camera sinucigașilor”. Dacă primele 20-30 de minute ale filmului sunt foarte bune, în momentul în care aventurile virtuale ale lui Dominik încep să fie redate sub formă de animație 3D pătrățoasă, acestuia i se rupe firul. De aici înainte, „Camera sinucigașilor” devine din ce în ce mai incoerent, mai implauzibil și mai neplăcut (nu în sensul bun al acestor cuvinte). Rămânem cu interpretarea foarte reușită a lui Jakub Gierszal în rolul principal și a Agatei Kulesza și a lui Krzysztof Pieczynski, care îi joacă pe părinții de succes, dar neglijenți ai lui Dominik.