Holy Motors (Franța/Germania, 2012)

Holy Motors

(Franța/Germania, 2012)

Regia: Leos Carax

Cu: Denis Levant, Edith Scob, Kylie Minogue, Michel Piccoli, Eva Mendes

Rating: 4.5/5

Trois... douze... Merde! O limuzină albă cutreieră străzile unei metropole. Dar pasagerul de pe bancheta din spate nu este impenetrabilul vampir capitalist jucat de Robert Pattinson în ”Cosmopolis”, ci un misterios M. Oscar (Denis Levant) cu o sumedenie de personalități. Un exercițiu foarte interesant ar fi să vedem unde se întâlnesc și unde diverg ”Holy Motors” și filmul lui Cronenberg, dar acest lucru ar lua probabil forma mai multor postări succesive și nu știu dacă vreau să-l fac. Ajunge, cred, să spun că ambele filme sunt structurate ca o serie de rendez-vous. Pattinson primește mai mulți oaspeți în limuzina sa (înainte de „fuga” din final), în timp ce Levant se machiază și se costumează în diferite personaje în pielea cărora va ieși în lume. Printre ele se regăsesc un bancher monoton, o cerșetoare cocoșată, un cântăreț la acordeon și parafagul M. Merde, reapărut la 4 ani după propriul său segment în filmul colectiv ”Tokyo!”

În ultima parte a filmului, aflăm că M. Oscar nu este singurul care face acest lucru. Se pune câteva întrebări obligatorii: cine sunt acești oameni, care străbat Parisul în limuzine lungi, primind în fiecare zi mai multe dosare cu noi identități și noi roluri de jucat? De ce nu pot fi omorâți de lovituri de cuțit în carotide sau de gloanțe? Și, mai presus de tot, de ce fac aceste lucruri? Parțial edificatoare este scurta conversație dintre Levant și Michel Piccoli și gesturile prin care primul își schimbă înfățișarea. Este un actor, punând în scenă, în fiecare zi, mai multe povești. Însă nu există (sau nu se văd) camere care să îl înregistreze, iar publicul este unul accidental, precum nefericitele victime ale lui M. Merde. Am avut de asemenea senzația că unele dintre personajele pe care le joacă (bancherul, asasinul, stewardesa sinucigașă etc.) aparțin mai degrabă filmelor decât viața reală, la fel și micile scenete la care asistăm. Toate par false. Inclusiv secvența dintre Levant și Kylie Minogue, în care primul nu își pune o altă mască, este la fel de artificială, înscriindu-se în scenariul foștilor amanți care se regăsesc după ani de la despărțite. E ca și cum oamenii reali au depășit faza în care spuneau aceste povești, iar acum nu mai există decât acești actori itineranți și involuntari să ducă mai departe mituri vechi de când timpul.

Este imposibil să nu observăm nostaligia de pe chipul lui Levant, care progresează pe parcursul filmului și se identifică cu tonul lui Carax însuși. În minunatul prolog (unde Carax însuși pare să pășească în vis într-o sală de cinema plină de spectatori adormiți), în discuția cu Michel Piccoli și apoi în cadrul final este invocată îndepărtarea publicului de cinema. Nu este atât adusă în discuție moartea filmului (”Holy Motors” este o dovadă că resursele acestuia sunt departe de a fi epuizate), cât apatia unui public care pare din ce în ce mai restrâns, din ce în ce mai dezinteresat și din ce în ce mai puțin implicat. Cred că Carax este un pic prea melancolic și un pic prea pesimist în acestă direcție. El însuși a reușit să se adapteze la formatul digital și să integreze tehnici moderne precum motion-capture sau datamoshing, să reziste tentației de a se lua prea în serios și să reaprindă pofta cinefililor din lumea întreagă.

Se mai pot spune multe despre acest film. Descifrarea lui necesită și o anumită cultură cinematografice (filmul este plin de citate, de trimiteri la opere celebre, dar și la filmele mai vechi ale lui Carax). Unele aspecte nu devin evidente decât după ce filmul s-a încheiat, iar impresia mea este că ”Holy Motors” devine din ce în ce mai bun pe măsură ce te îndepărtezi de prima vizionare, pe măsură ce îl întorci pe toate părțile în minte și pe măsură ce citești cât mai mult despre el. Asta nu înseamnă că nu te ține în priză timp de două ore. Prologul este momeala perfectă, secvența motion-capture va fi probabil citată în antologii când se va vorbi despre anul 2012, Entracte-ul este un „solo” de virtuoz, cântecul lui Kylie Minogue mi-a trimis fiori reci pe spinare (chiar dacă eram perfect conștient de cât de artificială este întreaga secvență), iar momentul de final este neașteptat și absolut sublim. Filmul a rulat deja în București la festivalul Films de Cannes... și urma să aibă premiera în țară la începutul acestei luni, fiind ulterior decalată pentru sfârșitul anului. Sper că va rula până la urmă, pentru că - întâmplător - este unul dintre cele mai bune filme ale anului.