Barbara (Germania, 2012)

Barbara

(Germania, 2012)

Regia: Christian Petzold

Cu: Nina Hoss, Ronald Zehrfeld, Jasna Fritzi Bauer

Rating: 4/5

Laureat cu Ursul de Argint pentru regie la Festivalul de la Berlin de acest an și nominalizat la premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun film și cea mai bună actriță, ”Barbara” a fost pentru mine o ușoară surpriză. Acțiunea filmului se petrece în Germania de Est a anilor '80, iar personajul principal este doctorița Barbara Wolff, despre care inițial nu știm decât că tocmai a fost eliberată din închisoare, iar apoi trimisă să lucreze într-un spital de provincie, sub atenta supraveghere a unui ofițer de securitate. În acest orășel, ea se atașează de câțiva copii pacienți, dar și de șeful de secție, un tânăr medic binevoitor, simpatic, dar totuși duplicitar (este dator vândut autorităților, cărora trebuie să le dea rapoarte în mod regulat). Între timp, activitățile ei clandestinele continuă (pachete primite în secret, întâlniri cu amantul ei din Vest).

Filmul este făcut „în cheie minoră”, dacă vreți, cu economie de mijloace (fără mișcări elaborate ale aparatului de filmat, muzica lipsește de pe coloana sonoră, locațiile sunt relativ puține etc.), izolând-o pe Barbara în acest peisaj de provincie, iar celelalte personaje aproape că nici nu contează. Fără să subapreciez interpretarea Ninei Hoss (care este superbă), pentru mine ceea ce subliniază cu adevărat însingurarea ei și imposibilitatea de a-și duce planurile la capăt este imaginea, pe care Petzold o stăpânește cu desăvârșire, de la modul în care sunt folosite decorurile (camera simplă în care trăiește Barbara, fațadele dărăpănate ale caselor din orășel, rezervele în care sunt internați pacienții „dificili”), la modul în care este folosită lumina (de ex: secvențele în care Barbara veghează asupra fetei cu meningită). În ciuda a ce vedeți în posterul de mai sus, ”Barbara” nu este filmat à la Dardenne, cu camera urmărind personajele din spate. Din contră, filmul este compus în principal din long shots, cu ocazionale close-up-uri, dedicate în special Ninei Hoss.

Ceea ce impresionează cu adevărat la ”Barbara” este modul în care filmul prezintă modul de funcționare al unui stat polițienesc departe de peisajul urban care se pretează mai degrabă la astfel de filme (vezi și ”Das Leben der Anderen). Izolată în provincie, te gândești că activitățile „ilegale” ale Barbarei ar putea trece mai ușor neobservate. Și totuși, în ciuda pădurilor dese sau a multitudinilor de cărări pentru biciclete, prezența Stasi se face în continuare simțită: în apropiere există un lagăr de concentrare, toți ochii localnicilor sunt ațintiți asupra ei, iar fiecare mișcare îi poate fi contabilizată. Pentru mine, în ciuda aparențelor, ”Barbara” este un film complex, a cărui subiect nu este însă regimul opresiv din Germania de Est, ci drama personală a unei femei care trebuie să găsească o modalitate de a-și trăi viața într-un astfel de sistem și de a-și îndeplini vocația. Decizia pe care o ia în final nu este motivată doar de binele pe care îl face pe termen scurt („salvarea” unei fetițe), dar și de ideea care începe să i se contureze de ceva vreme că ar putea fi mai utilă ca medic în acest oraș de provincie din RDG decât ca gospodină în Vest.